PRÂNZUL CEL DE TAINĂ

          Eram mult mai tânăr şi încrezător în onestitatea oamenilor, mai ales a celor care au ajuns în funcţii de conducere în statul român. În naivitatea mea de tânăr slujbaş al sistemului, îmi imaginam că nimeni nu poate accede la o funcţie de demnitate publică fără a avea „aprobarea” tacită sau chiar expresă a unor băieţi cu ochi albaştri, a unor structuri de cenzură şi control al bunului mers al ţării. Aşa credeam eu că funcţionează treaba asta, că nimeni nu poate permite ca un neisprăvit, un corupt, un trădător să ajungă şef în instituţiile publice, primar, consilier judeţean ori chiar mai sus prin ministere şi guvern. Cu toate acestea, încet-încet am fost readus cu picioarele pe pământ de întâmplări care mi-au schimbat dramatic viziunea asupra a ceea ce înseamnă sistemul pârghiilor de conducere din statul român şi procentul ocupat de meritocraţie în ansamblul acestui sistem.

         Aveam un şef la Bucureşti, un tip influent, volubil, destul de deschis şi prietenos, a cărui amiciţie am zis să o păstrez, mai ales că judeţul Vrancea era roşu în totalitate şi eu aveam un talent deosebit de a-mi pune toată mafia politică şi cumetriile lor în cap. Se practica şi încă se mai practică să ai o „umbrelă” pentru zile furtunoase, iar tipul era ok, nu avea nevoie de nimic, nu putea fi mituit şi deci nici compromis căci era din familie de bogătaşi, părinţii săi având moştenire zeci de hectare de teren în zone scumpe din vecinătatea Capitalei. Omul avea totuşi un defect, îi plăcea să se laude, dar asta nu mă deranja câtuşi de puţin. Ca atare, am ţinut legătura cu el, ba chiar la un moment dat l-am vizitat, bineînţeles cu protocolul de rigoare, adică sunând şi cerând permisiunea în prealabil, fără a uita pacheţelul cu nimicurile cu care se obişnuieşte să te duci în vizită la cineva. Am fost astfel invitat la prânz sâmbăta, locaţia pentru prânz fiind exact casa şefului, la marginea Bucureştiului. După formalităţile de la sosire, schimbul de amabilităţi cu gazdele şi turul proprietăţii, a urmat şi inevitabilul prânz unde, pe o scară a greutăţii în averi a invitaţilor sosiţi, eu atârnam cam un gram, iar ecartul ce mă despărţea de următorul „ sărac” era de câteva zeci de kilograme…

         M-a frapat sistemul islamic de organizare a acestor evenimente, în sensul că noi bărbaţii eram la etaj, într-una din sălile de mese, în timp ce femeile se aflau la parter, socializând în alte moduri, unele care implicau multe cafele, ţigări şi obişnuitele bârfe „mondene”.  Ele erau excluse de la discuţiile purtate de bărbaţi şi li se interzicea pur şi simplu accesul în sala în care ne aflam noi. Cât despre comesenii mei, aceştia erau deputaţi, senatori, secretari de stat, directori de televiziuni, de spitale, mari afacerişti despre care auzisem doar în presă… în fine, cam 20 de persoane, masa fiind de 24 de locuri. Erau oameni care apăreau pe micul ecran în tabere diferite, părând că îşi vor smulge unii altora inimile din piept pentru impunerea „valorilor” formaţiunilor politice pe care le reprezentau cu emfază…Oameni care târguiau ca la uşa cortului şi decideau chiar în prezenţa mea funcţii, destine, cariere în cele mai înalte structuri ale ţării…Oameni care, făcând abstracţie de culoarea politică diferită, tratau fără jenă în prezenţa noastră termenii unor tunuri imobiliare ce implicau multe milioane de dolari, terenuri, firme de construcţii ale unor oameni de casă ai partidelor, autorizaţii de construcţie emise de azi pe mâine…Oameni care făceau schimb de metrese în funcţie de week-end-urile în care le plecau nevestele la shopping la Paris sau Milano…Oameni care aveau câte un rol mai mic sau mai mare în angrenaje conduse de cercuri de interese din afara ţării şi cu care scabroasă apartenenţă se şi mândreau… Da, ăştia erau unii dintre cei aflaţi la acel moment la conducerea României, personaje groteşti, infatuate, dispreţuitoare la adresa restului populaţiei, numită de ei „prostimea”, precum boierii din perioada feudală… Nu aş reuşi vreodată să descriu exact sentimentul de repulsie care m-a năpădit văzând ce netrebnici au frâiele ţării în mână, pentru că a fost o repulsie amestecată cu dezamăgire şi furie, un amalgam de trăiri care mă înverşunau atât de tare împotriva sistemului putred edificat după 1990, încât aş fi dat timpul înapoi şi aş fi luat de guler pe toţi cei ce se cocoţaseră în vârful puterii în decembrie 89 şi au aruncat România pe panta jafului şi a distrugerii…

       Am plecat după ceva timp, scuzându-mă că mai am de făcut un comision şi nu pot să întârzii, însă plecarea a fost ca o eliberare de un calvar, căci am rămas cu un gust amar după această experienţă şi nu am vrut să o repet, respingând aşadar potenţialele avantaje personale.

       Acesta este adevărul despre clasa aflată la putere în România, indiferent de minciunile turnate cu stăruinţă pe toate canalele mass-media de aparatele de propagandă şi manipulare pe care le deţin aceşti mincinoşi care ne conduc.  Cei care îşi zic cu emfază „servicii secrete” încasează salariul degeaba, grupările infracţionale cu gulere mai mult sau mai puţin albe proliferează, iar cetăţeanul de rând se roagă pentru un metru de asfalt sau câţiva lei în plus la salariu ori pensie.

        Îmi aduc aminte de ceea ce am citit pe undeva, ceva de genul : Curăţenie este acolo unde oamenii sunt simpli, săraci şi cu inima bună. Cu cât urci mai mult pe scara bogăţiei, cu atât pute mai tare. E real. E adevărul, şi e tare dureros…

George Badiu este expert jurist și un susținător activ al statului de drept