PSD și PNL au distrus România! De la fabrici și uzine, la câmpuri pline de ruine
Pentru cei trecuţi de 45 de ani, clădirile fără ferestre şi uşi, invadate de ierburi, înseamnă cu totul altceva: mulţi şi-au început în ele viaţa de adulţi, iar unii şi-au trăit în perimetrul lor o bună parte a vieţii. Pentru ei, ruina clădirilor e pandantul propriei decreptitudini fizice: dovada cea mai bună că lumea se precipită, buimacă, spre propriul ei sfârşit. Toate clădirile dau impresia durabilităţii; acestea erau – în plus – populate de o groază de oameni şi zidurile lor întorceau ecoul a nenumărate voci: comenzi răstite, râsete, ţipete, discuţii la o ţigară, şedinţe şi discursuri pe care nu le asculta nimeni. Peste tăcerea de acum va veni huruitul mecanic al utilajelor ce vor schimba peisajul.
Atât mall-ul, cu învelişul lui de tablă şi plexiglas, cât şi blocurile noi, învelite în polistiren, sunt departe de-a oferi impresia de stabilitate a vechii fabrici. Lucrurile noi par a fi făcute pentru a fi înlocuite cu altele – căci poate tocmai aceasta e esenţa “schimbării” pe care o invocăm atât de des. Lucrurile vechi se duc pentru totdeauna şi-i antrenează în naufragiul lor pe cei care şi-au împletit destinul cu ele. Cândva, ruinele de azi erau mândria lui Ceauşescu: fabricile “epocii de aur”.
În 1964 Dej îi spune “nu!” lui Hruşciov şi economistului său, Evgheni Valev, care vedea posibilă o “diviziune a muncii” între ţările blocului estic, de pe urmă căreia România s-ar fi ales (alături de Bulgaria şi vestul Ucrainei) cu statutul de producător agricol. Mai înainte de toate, era limpede că tendinţa urbanizării nu mai putea fi oprită. Pe de altă parte, condiţia de ţară agricolă ar fi condamnat România la un statut subaltern faţă de ţările estice industrializate (şi în primul rând faţă de Rusia Sovietică) deoarece cu greu – dacă nu imposibil – materia primă poate suplini prin cantitate ceea ce produsul industrial încorporează ca şi calitate. Dej înţelegea bine că defazajul cronic – în defavoarea noastră – al balanţei de plăţi, dublat de incapacitatea de-a produce produse industriale de masă înseamnă dependenţă eternă de Rusia Sovietică. În fine – aşa cum a văzut-o bine Gregor von Rezzori – edificarea industriilor ar fi dus la crearea clasei muncitoare care, la rândul ei, oferea “baza de masă” a Partidului şi legitima pretenţiile conducătorilor săi. Cert e că în aprilie 1964 România alege tranşant industrializarea masivă şi rapidă, eliberează deţinuţii politici (dintre care unii cu competenţe utile în noile proiecte), se reorientează spre vest (ca sursă a licenţelor şi a tehnologiilor) şi, în reacţie la Rusia şi la acoliţii ei estici, începe pe de-o parte să viseze la autarhia economică, pe de alta să vizeze pieţe tot mai îndepărtate pentru desfacerea produselor ei.
“Declaraţia de independenţă” a lui Dej şi, apoi, “fronda” lui Ceauşescu – culminând în 1968 cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia – sunt vectori eficienţi în contactele economice dintre România şi ţările occidentale (sau cele extrem-orientale). Se multiplică joint veture-urile precum autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC, iar stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (în 1967), păstrarea celor cu Israelul în timpul Războiului de Şase Zile (tot 1967), medierea apropierii americano-chineze şi, în fine, acordarea “clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către Statele Unite (din 1975) încadrează aderarea României 9 ca primă țară comunistă) la Fondul Monetar Internaţional, în 1972. Racordurile externe ale ultimului Dej şi, mai ales, cele ale primului Ceuşescu (perioada ce-i leagă pe cei doi fiind aceea a prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer) aduc în ţară, sub forma creditelor sau a contractelor externe, o parte însemnată din fondurile necesare edificării şi dezvoltării industriilor.
Acest lucru are o consecinţă socială directă, căci Ceauşescu îşi poate permite un timp să relaxeze presiunea pe care-o presupunea acumularea exclusiv internă a fondului de investiţii industriale. Drept urmare, satul – deşi integral colectivizat – recuperează parte din declajul ce-l separă de oraş. Aceasta e perioada construcţiilor de cărămidă ce redefinesc arhitectura rurală românească şi marchează – mai mult chiar decât impunerea CAP-urilor – ruptura cu tradiţia ancestrală a casei de pământ bătut şi a inventarului minimal (şi aproape exclusiv de lemn) al interiorului.
Însă marea schimbare se produce în urban: faţa oraşelor româneşti se schimbă decisiv şi acestea îşi dobândesc fizionimia care le face recognoscibile. Oraşele trecuseră prin două mari mutaţii până la venirea comunismului: mai întâi la finele secolului XIX, când se construiesc – de către marii proprietari locali – centrele istorice, apoi în anii ’30, când apar “cartierele funcţionarilor” şi se implantează primele industrii la marginea lor. Repede de tot, aceste industrii – extinse – sunt înglobate în oraşul comunist, care darâmă cartierele rurale periferice şi le înlocuieşte cu ansambluri de blocuri. Între acestea din urmă apar magazinele, şcolile, dispensarele şi parcurile; o întreagă lume “sistematizată” pentru dezrădăcinaţii satului. Astăzi, aceste blocuri au un aer cenuşiu şi trist (majoritatea fiind neîntreţinute sau slab înreţinute în ceea ce priveşte aspectele comune: faţadă, scară interioară, reţea termică), însă – în epocă – “mutarea la bloc” a reprezentat o promovare socială pentru o enormă masă de populaţie rurală (până în 1989 aproape jumătate din lumea satului se mută la oraş). În majoritatea cazurilor, noii urbanizaţi descopereau nu doar confortul unui spaţiu personal – în rural, la fel ca-n primul deceniu postbelic (dar, fireşte, din alte raţiuni), trăindu-se adesea “la comun” – ci şi igiena pe care o aduce racordarea fiecărei familii la reţeua de apă. Generalizarea electrocasnicelor, a radioului şi apoi a televiziunii şi, în egală măsură, a concediilor plătite au ca efect creşterea timpului liber, lărgirea orizontului şi relativa “îmburghezire” a clasei muncitoare. În fine, şcolarizarea gratuită dă oricui e capabil să înfrunte examenele – pe atunci riguroase – şansa unei ascensiuni sociale de nesperat într-o singură generaţie. Toate acestea fac ca nu doar peisajul fizic al oraşelor să se schimbe, ci şi peisajul lor uman. Ceea ce s-a văzut bine în epocă, dar tinde să să fie erodat de nostalgie acum, e faptul că această schimbare a fost tot timpul “încadrată”: în fapt, ea era expresia “programului Partidului de transformare socialistă a României”.
Urbanizarea (accelerată), la fel ca şi şcolarizarea erau doar două din colţurile unui triunghi care avea în al treilea vârf (cel ce le determina pe toate) industrializarea. Împrumuturile externe şi mâna de lucru ieftină a noilor orăşeni sunt puse la lucru în edificarea fabricilor şi a combinatelor cu care Ceauşescu reconfigurează harta României. În decurs de 16 ani – între 1965 şi 1981 – apar industrii întregi, cu uzinele aferente, se naşte o interconectare a sectoarelor productive necunoscută până atunci, se construieşte într-un ritm greu imaginabil – şi nu doar fabrici şi blocuri, ci şi hotelele Litoralului şi ale staţiunilor – iar drumurile încep să se umple de maşini personale. Orice s-ar spune retrospectiv, perioada aceasta a fost aceea a unui boom economic, iar cei care l-au trăit îi păstrează amintirea. Ar mai trebui adăugat un lucru: descoperirea noului nu a dus, pe vremea aceea, la excesele cu care suntem obișnuiti astăzi. Asta deoarece morala socială restrictivă a “gurii satului” a fost înlocuită cu “etica şi echitatea” statului autoritar. Toată lumea ştia – căci acesta o reamintea mereu (şi prin media, şi direct, prin nesfârşite şedinţe) – că Partidul e pe poziţii şi veghează ca “totul să se desfăşoare în ordine”.
Faptul că în oraşe trăiau şi victimele represiunii din anii ’50 nu e o evidenţă pentru mulţi; căci pe de o parte proaspeţii urbanizaţi sunt prea prinşi cu treburile lor, pe de alta cei ce cunoscuseră represiunea preferă, cel mai adesea, să tacă. Dar, în mod cert, ei – vechii orăşeni – văd cum lumea lor e submersă de mulţimea de muncitori care, dincolo de salopetă şi de costumul ieftin, îşi păstrează reflexele rurale. Urbanitatea generaţiilor crescute la oraş se restrânge şi apoi dispare înecată de această maree umană care investeşte blocurile la fel de natural ca iedera balcoanele. Poate că nu era neapărat un lucru care să stârnească melancolie, căci noii veniţi aspiră – în chip firesc – la mai mult: un apartament mai mare, mobilier (dacă se poate) “ de epocă” şi, mai ales, să-şi vadă copiii cu studii, ajunşi în acele profesii în care altădată se ilustra burghezia urbană: medici, profesori, avocaţi, ingineri. Dar n-a fost să fie.
Devalizarea internă a fabricilor e sincronă cu destructurarea lanţurilor de producţie: scoaterea unui singur furnizor din circuit, blochează întregul mecanism al unei ramuri industriale. Mai mult, introducerea banilor într-un sistem gândit a funcţiona doar pe comanda de stat încurcă definitiv lucrurile şi nu naşte nimic altceva decât faimoasele “căpuşe” (fabrica vindea produsul la preţ de producţie unei firme – adesea a directorilor – care-l livra mai departe/uneori statului/ la preţul pieţei şi încasa diferenţa). “Privatizările” eşuează una după alta, căci “investitorii” înţeleg repede că cel mai productiv bun al fabricii e terenul de sub ea (ne amintim că multe din aceste întreprinderi sunt – sau erau – încastrate în oraşe). Astfel că, după 2000, o triadă alcătuită din directori, lideri de sindicat şi politicieni locali girează lichidarea clădirilor şi vânzarea terenurilor către “dezvoltatorii imobiliari”. În locul multor “fabrici şi uzine”, printre blocuri au apărut mall-uri, ca un semn ironic al noii doctrine post-integrare: motorul economiei e consumul.
În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”. PSD și PNL au distrus țara.
Pentru cei trecuţi de 45 de ani, clădirile fără ferestre şi uşi, invadate de ierburi, înseamnă cu totul altceva: mulţi şi-au început în ele viaţa de adulţi, iar unii şi-au trăit în perimetrul lor o bună parte a vieţii. Pentru ei, ruina clădirilor e pandantul propriei decreptitudini fizice: dovada cea mai bună că lumea se precipită, buimacă, spre propriul ei sfârşit. Toate clădirile dau impresia durabilităţii; acestea erau – în plus – populate de o groază de oameni şi zidurile lor întorceau ecoul a nenumărate voci: comenzi răstite, râsete, ţipete, discuţii la o ţigară, şedinţe şi discursuri pe care nu le asculta nimeni. Peste tăcerea de acum va veni huruitul mecanic al utilajelor ce vor schimba peisajul.
Atât mall-ul, cu învelişul lui de tablă şi plexiglas, cât şi blocurile noi, învelite în polistiren, sunt departe de-a oferi impresia de stabilitate a vechii fabrici. Lucrurile noi par a fi făcute pentru a fi înlocuite cu altele – căci poate tocmai aceasta e esenţa “schimbării” pe care o invocăm atât de des. Lucrurile vechi se duc pentru totdeauna şi-i antrenează în naufragiul lor pe cei care şi-au împletit destinul cu ele. Cândva, ruinele de azi erau mândria lui Ceauşescu: fabricile “epocii de aur”.
https://googleads.g.doubleclick.net/pagead/ads?client=ca-pub-3314408028926568&output=html&h=186&slotname=9822231692&adk=739715966&adf=345332403&pi=t.ma~as.9822231692&w=744&fwrn=4&lmt=1696527067&rafmt=11&format=744×186&url=https%3A%2F%2Faurnews.ro%2F2023%2F10%2F03%2Fde-la-fabrici-si-uzine-la-campuri-de-ruine-psd-si-pnl-au-distrus-tara-2%2F&wgl=1&uach=WyJXaW5kb3dzIiwiMTAuMC4wIiwieDg2IiwiIiwiMTE3LjAuNTkzOC45MiIsW10sMCxudWxsLCI2NCIsW1siR29vZ2xlIENocm9tZSIsIjExNy4wLjU5MzguOTIiXSxbIk5vdDtBPUJyYW5kIiwiOC4wLjAuMCJdLFsiQ2hyb21pdW0iLCIxMTcuMC41OTM4LjkyIl1dLDBd&dt=1696527067292&bpp=19&bdt=881&idt=19&shv=r20231003&mjsv=m202310020101&ptt=9&saldr=aa&abxe=1&cookie=ID%3D399cad1cd9ee4dba-22156a9f4cde0040%3AT%3D1691671522%3ART%3D1696527053%3AS%3DALNI_MbQJd-1zcfD-8L6JOrfokRM5tJtpw&gpic=UID%3D00000c5db1c350b5%3AT%3D1691671522%3ART%3D1696527053%3AS%3DALNI_MZ4LdONpLrG8Grw25WOZtTkG3T3CA&prev_fmts=744×280%2C0x0&nras=1&correlator=5750296566064&frm=20&pv=1&ga_vid=1318042347.1691671523&ga_sid=1696527067&ga_hid=1059291556&ga_fc=1&rplot=4&u_tz=180&u_his=3&u_h=720&u_w=1280&u_ah=680&u_aw=1280&u_cd=24&u_sd=1.5&dmc=4&adx=65&ady=1600&biw=1263&bih=603&scr_x=0&scr_y=19&eid=44759876%2C44759927%2C44759837%2C31077328%2C31078297%2C31078467%2C31067146%2C31067147%2C31067148%2C31068556&oid=2&pvsid=3957358499358161&tmod=121771555&uas=0&nvt=1&topics=ARTwLgIEkXWcDfOpMMbd4JiTMkECfC5WPz9Hm9yfCcyQKHLiX3PVfjEZK8qb-lRf5RCTcmcfrVYe98HROJml56KDwHA81Y_hLlVTlO3RupAypjeXS0Us6oJnxjwkrwaKjjaXv1yOU1ObQel1hZHKF03vxTEdAim_IvFajUtLtJ3Q1IlkJoLRIpl-jrjRC5ww0df8q6yyFMi8g0Uz7rnQ6A0xGzkdbU0-Ftc3Vyhf6VWNp8blVeg0U6b7fB1nKdlJzvomzmxo4HwFpgJre3kWk3q7PZ5v2jeT6_22Jus.&ref=https%3A%2F%2Faurnews.ro%2Fcategory%2Fdeclaratii-politice%2F&fc=1920&brdim=0%2C0%2C0%2C0%2C1280%2C0%2C1280%2C680%2C1280%2C603&vis=1&rsz=%7C%7CoEebr%7C&abl=CS&pfx=0&fu=128&bc=31&td=1&nt=1&ifi=3&uci=a!3&btvi=2&fsb=1&xpc=F2wOPmhXKt&p=https%3A//aurnews.ro&dtd=31
În 1964 Dej îi spune “nu!” lui Hruşciov şi economistului său, Evgheni Valev, care vedea posibilă o “diviziune a muncii” între ţările blocului estic, de pe urmă căreia România s-ar fi ales (alături de Bulgaria şi vestul Ucrainei) cu statutul de producător agricol. Mai înainte de toate, era limpede că tendinţa urbanizării nu mai putea fi oprită. Pe de altă parte, condiţia de ţară agricolă ar fi condamnat România la un statut subaltern faţă de ţările estice industrializate (şi în primul rând faţă de Rusia Sovietică) deoarece cu greu – dacă nu imposibil – materia primă poate suplini prin cantitate ceea ce produsul industrial încorporează ca şi calitate. Dej înţelegea bine că defazajul cronic – în defavoarea noastră – al balanţei de plăţi, dublat de incapacitatea de-a produce produse industriale de masă înseamnă dependenţă eternă de Rusia Sovietică. În fine – aşa cum a văzut-o bine Gregor von Rezzori – edificarea industriilor ar fi dus la crearea clasei muncitoare care, la rândul ei, oferea “baza de masă” a Partidului şi legitima pretenţiile conducătorilor săi. Cert e că în aprilie 1964 România alege tranşant industrializarea masivă şi rapidă, eliberează deţinuţii politici (dintre care unii cu competenţe utile în noile proiecte), se reorientează spre vest (ca sursă a licenţelor şi a tehnologiilor) şi, în reacţie la Rusia şi la acoliţii ei estici, începe pe de-o parte să viseze la autarhia economică, pe de alta să vizeze pieţe tot mai îndepărtate pentru desfacerea produselor ei.
“Declaraţia de independenţă” a lui Dej şi, apoi, “fronda” lui Ceauşescu – culminând în 1968 cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia – sunt vectori eficienţi în contactele economice dintre România şi ţările occidentale (sau cele extrem-orientale). Se multiplică joint veture-urile precum autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC, iar stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (în 1967), păstrarea celor cu Israelul în timpul Războiului de Şase Zile (tot 1967), medierea apropierii americano-chineze şi, în fine, acordarea “clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către Statele Unite (din 1975) încadrează aderarea României 9 ca primă țară comunistă) la Fondul Monetar Internaţional, în 1972. Racordurile externe ale ultimului Dej şi, mai ales, cele ale primului Ceuşescu (perioada ce-i leagă pe cei doi fiind aceea a prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer) aduc în ţară, sub forma creditelor sau a contractelor externe, o parte însemnată din fondurile necesare edificării şi dezvoltării industriilor.
Acest lucru are o consecinţă socială directă, căci Ceauşescu îşi poate permite un timp să relaxeze presiunea pe care-o presupunea acumularea exclusiv internă a fondului de investiţii industriale. Drept urmare, satul – deşi integral colectivizat – recuperează parte din declajul ce-l separă de oraş. Aceasta e perioada construcţiilor de cărămidă ce redefinesc arhitectura rurală românească şi marchează – mai mult chiar decât impunerea CAP-urilor – ruptura cu tradiţia ancestrală a casei de pământ bătut şi a inventarului minimal (şi aproape exclusiv de lemn) al interiorului.
https://googleads.g.doubleclick.net/pagead/ads?client=ca-pub-3314408028926568&output=html&h=280&slotname=2392148447&adk=3789620488&adf=1323539815&pi=t.ma~as.2392148447&w=744&fwrn=4&fwrnh=100&lmt=1696527067&rafmt=1&format=744×280&url=https%3A%2F%2Faurnews.ro%2F2023%2F10%2F03%2Fde-la-fabrici-si-uzine-la-campuri-de-ruine-psd-si-pnl-au-distrus-tara-2%2F&fwr=0&rpe=1&resp_fmts=3&wgl=1&uach=WyJXaW5kb3dzIiwiMTAuMC4wIiwieDg2IiwiIiwiMTE3LjAuNTkzOC45MiIsW10sMCxudWxsLCI2NCIsW1siR29vZ2xlIENocm9tZSIsIjExNy4wLjU5MzguOTIiXSxbIk5vdDtBPUJyYW5kIiwiOC4wLjAuMCJdLFsiQ2hyb21pdW0iLCIxMTcuMC41OTM4LjkyIl1dLDBd&dt=1696527067337&bpp=12&bdt=927&idt=13&shv=r20231003&mjsv=m202310020101&ptt=9&saldr=aa&abxe=1&cookie=ID%3D399cad1cd9ee4dba-22156a9f4cde0040%3AT%3D1691671522%3ART%3D1696527053%3AS%3DALNI_MbQJd-1zcfD-8L6JOrfokRM5tJtpw&gpic=UID%3D00000c5db1c350b5%3AT%3D1691671522%3ART%3D1696527053%3AS%3DALNI_MZ4LdONpLrG8Grw25WOZtTkG3T3CA&prev_fmts=744×280%2C0x0%2C744x186&nras=1&correlator=5750296566064&frm=20&pv=1&ga_vid=1318042347.1691671523&ga_sid=1696527067&ga_hid=1059291556&ga_fc=1&u_tz=180&u_his=3&u_h=720&u_w=1280&u_ah=680&u_aw=1280&u_cd=24&u_sd=1.5&dmc=4&adx=65&ady=2681&biw=1263&bih=603&scr_x=0&scr_y=289&eid=44759876%2C44759927%2C44759837%2C31077328%2C31078297%2C31078467%2C31067146%2C31067147%2C31067148%2C31068556&oid=2&pvsid=3957358499358161&tmod=121771555&uas=0&nvt=1&topics=ARTwLgIEkXWcDfOpMMbd4JiTMkECfC5WPz9Hm9yfCcyQKHLiX3PVfjEZK8qb-lRf5RCTcmcfrVYe98HROJml56KDwHA81Y_hLlVTlO3RupAypjeXS0Us6oJnxjwkrwaKjjaXv1yOU1ObQel1hZHKF03vxTEdAim_IvFajUtLtJ3Q1IlkJoLRIpl-jrjRC5ww0df8q6yyFMi8g0Uz7rnQ6A0xGzkdbU0-Ftc3Vyhf6VWNp8blVeg0U6b7fB1nKdlJzvomzmxo4HwFpgJre3kWk3q7PZ5v2jeT6_22Jus.&ref=https%3A%2F%2Faurnews.ro%2Fcategory%2Fdeclaratii-politice%2F&fc=1920&brdim=0%2C0%2C0%2C0%2C1280%2C0%2C1280%2C680%2C1280%2C603&vis=1&rsz=%7C%7CoEebr%7C&abl=CS&pfx=0&fu=128&bc=31&td=1&nt=1&ifi=4&uci=a!4&btvi=3&fsb=1&xpc=4tQevMtgXq&p=https%3A//aurnews.ro&dtd=254
Însă marea schimbare se produce în urban: faţa oraşelor româneşti se schimbă decisiv şi acestea îşi dobândesc fizionimia care le face recognoscibile. Oraşele trecuseră prin două mari mutaţii până la venirea comunismului: mai întâi la finele secolului XIX, când se construiesc – de către marii proprietari locali – centrele istorice, apoi în anii ’30, când apar “cartierele funcţionarilor” şi se implantează primele industrii la marginea lor. Repede de tot, aceste industrii – extinse – sunt înglobate în oraşul comunist, care darâmă cartierele rurale periferice şi le înlocuieşte cu ansambluri de blocuri. Între acestea din urmă apar magazinele, şcolile, dispensarele şi parcurile; o întreagă lume “sistematizată” pentru dezrădăcinaţii satului. Astăzi, aceste blocuri au un aer cenuşiu şi trist (majoritatea fiind neîntreţinute sau slab înreţinute în ceea ce priveşte aspectele comune: faţadă, scară interioară, reţea termică), însă – în epocă – “mutarea la bloc” a reprezentat o promovare socială pentru o enormă masă de populaţie rurală (până în 1989 aproape jumătate din lumea satului se mută la oraş). În majoritatea cazurilor, noii urbanizaţi descopereau nu doar confortul unui spaţiu personal – în rural, la fel ca-n primul deceniu postbelic (dar, fireşte, din alte raţiuni), trăindu-se adesea “la comun” – ci şi igiena pe care o aduce racordarea fiecărei familii la reţeua de apă. Generalizarea electrocasnicelor, a radioului şi apoi a televiziunii şi, în egală măsură, a concediilor plătite au ca efect creşterea timpului liber, lărgirea orizontului şi relativa “îmburghezire” a clasei muncitoare. În fine, şcolarizarea gratuită dă oricui e capabil să înfrunte examenele – pe atunci riguroase – şansa unei ascensiuni sociale de nesperat într-o singură generaţie. Toate acestea fac ca nu doar peisajul fizic al oraşelor să se schimbe, ci şi peisajul lor uman. Ceea ce s-a văzut bine în epocă, dar tinde să să fie erodat de nostalgie acum, e faptul că această schimbare a fost tot timpul “încadrată”: în fapt, ea era expresia “programului Partidului de transformare socialistă a României”.
Urbanizarea (accelerată), la fel ca şi şcolarizarea erau doar două din colţurile unui triunghi care avea în al treilea vârf (cel ce le determina pe toate) industrializarea. Împrumuturile externe şi mâna de lucru ieftină a noilor orăşeni sunt puse la lucru în edificarea fabricilor şi a combinatelor cu care Ceauşescu reconfigurează harta României. În decurs de 16 ani – între 1965 şi 1981 – apar industrii întregi, cu uzinele aferente, se naşte o interconectare a sectoarelor productive necunoscută până atunci, se construieşte într-un ritm greu imaginabil – şi nu doar fabrici şi blocuri, ci şi hotelele Litoralului şi ale staţiunilor – iar drumurile încep să se umple de maşini personale. Orice s-ar spune retrospectiv, perioada aceasta a fost aceea a unui boom economic, iar cei care l-au trăit îi păstrează amintirea. Ar mai trebui adăugat un lucru: descoperirea noului nu a dus, pe vremea aceea, la excesele cu care suntem obișnuiti astăzi. Asta deoarece morala socială restrictivă a “gurii satului” a fost înlocuită cu “etica şi echitatea” statului autoritar. Toată lumea ştia – căci acesta o reamintea mereu (şi prin media, şi direct, prin nesfârşite şedinţe) – că Partidul e pe poziţii şi veghează ca “totul să se desfăşoare în ordine”.
Faptul că în oraşe trăiau şi victimele represiunii din anii ’50 nu e o evidenţă pentru mulţi; căci pe de o parte proaspeţii urbanizaţi sunt prea prinşi cu treburile lor, pe de alta cei ce cunoscuseră represiunea preferă, cel mai adesea, să tacă. Dar, în mod cert, ei – vechii orăşeni – văd cum lumea lor e submersă de mulţimea de muncitori care, dincolo de salopetă şi de costumul ieftin, îşi păstrează reflexele rurale. Urbanitatea generaţiilor crescute la oraş se restrânge şi apoi dispare înecată de această maree umană care investeşte blocurile la fel de natural ca iedera balcoanele. Poate că nu era neapărat un lucru care să stârnească melancolie, căci noii veniţi aspiră – în chip firesc – la mai mult: un apartament mai mare, mobilier (dacă se poate) “ de epocă” şi, mai ales, să-şi vadă copiii cu studii, ajunşi în acele profesii în care altădată se ilustra burghezia urbană: medici, profesori, avocaţi, ingineri. Dar n-a fost să fie.
Devalizarea internă a fabricilor e sincronă cu destructurarea lanţurilor de producţie: scoaterea unui singur furnizor din circuit, blochează întregul mecanism al unei ramuri industriale. Mai mult, introducerea banilor într-un sistem gândit a funcţiona doar pe comanda de stat încurcă definitiv lucrurile şi nu naşte nimic altceva decât faimoasele “căpuşe” (fabrica vindea produsul la preţ de producţie unei firme – adesea a directorilor – care-l livra mai departe/uneori statului/ la preţul pieţei şi încasa diferenţa). “Privatizările” eşuează una după alta, căci “investitorii” înţeleg repede că cel mai productiv bun al fabricii e terenul de sub ea (ne amintim că multe din aceste întreprinderi sunt – sau erau – încastrate în oraşe). Astfel că, după 2000, o triadă alcătuită din directori, lideri de sindicat şi politicieni locali girează lichidarea clădirilor şi vânzarea terenurilor către “dezvoltatorii imobiliari”. În locul multor “fabrici şi uzine”, printre blocuri au apărut mall-uri, ca un semn ironic al noii doctrine post-integrare: motorul economiei e consumul.