Românii par să fi transformat boala în rutină: de peste 30 de ani, merg la urne nu ca să schimbe, ci ca să reîmprospăteze fața agresorului politic. Aceiași baroni locali, aceiași corupți reciclați în funcții, aceleași partide care au sărăcit și umilit populația, revin iar și iar – nu prin forță, ci prin vot. Ce se întâmplă? Simplu: o întreagă națiune suferă, fără să-și dea seama, de o formă electorală de sindrom Stockholm.
🇷🇴 România, ostaticul politicii sale, a învățat să-și apere călăii. De ce? Pentru că i s-au oferit doar frica, manipularea și iluzia stabilității. Într-un peisaj politic în care „schimbarea” e o glumă sinistră, românii au ajuns să-și justifice abuzatorii: „măcar îi știm pe ăștia”, „ceilalți or fi mai răi”, „ne-au mai dat un voucher, un ulei”. Efectul e devastator: sărăcie, corupție endemică, școli în paragină, spitale care ucid, dar… tot „ei” sunt aleși.
În fiecare campanie, se promite mântuirea – și se oferă, în schimb, reeducare colectivă prin mizerie. Cu televizorul în mână, cu teama de schimbare în piept și cu pensia de 1.200 lei ca mită electorală, românii nu mai aleg. Se predau.
Acesta nu mai e vot. E o formă de capitulare democratică.
Într-o țară unde memoria e scurtă, iar propaganda e lungă, nu e nevoie de politicieni buni. E suficient ca electoratul să fie dresat. Și iată-l: supus, frustrat, dar loial.
Dacă vrei explicația pentru blocajul etern al României, nu o căuta doar în parlament. Uită-te în oglindă și întreabă-te: de ce votezi cu cel care ți-a furat speranța?
