Patru personaje, patru istorii vii, despre unul dintre cele mai importante momente din istoria României. Mai jos, am făcut o selecție din cele mai interesante declarații ale celor patru supraviețuitori ai momentului 23 august 1944.

Despre antisemitismul din România dinainte de 1944

Lippa Baroti Segal, 83 de ani

„Eu până în 1943, nu știam ce se întâmplă. Știam din familie că cel mai mare pericol pentru noi sunt rușii. Cel mai mare pericol era să devii comunist. Astea erau jaloanele pe care părinții mei mi le-au băgat în cap. Nu trebuia să ai de-a face cu comuniștii. După aceea, când unul din verii mei s-a întors din Transnistria- unchiul meu era unul dintre cei mai bogați evrei din Bucovina și plătit pentru asta- am aflat ce viață grea a dus acolo. Ne-a povestit și astfel m-am lămurit că dușmanii noștrii nu sunt nici rușii nici comuniștii, ci germanii și chiar Armata Română.

În preajma lui 23 august, vis a vis de depoul de tramvaie ITB era un panou care prezenta un urs urât, fioros și roșu care avea globul pământesc în mână și era sprijinit de niște trepăduși cu nasuri încovoiate și perciuni. Am înțeles că acest panou era un atac la adresa Rusiei.

Cei care au gândit acest element de propagandă spuneau că rușii voiau să cucerească Pământul iar evreii sunt trepădușii care susțin Rusia. Iar armata glorioasă a Germaniei voia să omoare ursul.”

Pompiliu Sterian

„Antisemitism a existat de la Adam și Eva. Dar lucrurile s-au schimbat fundamental în 38, când au venit la putere Goga și Cuza (n.r.-Guvernul Octavian Goga, decembrie 1937-februarie 1938). Au început să apară legi împotriva noastră: nu ai voie asta, nu ai voie asta. La un moment dat a trebuit să donăm niște îmbrăcăminte. Se spunea că noi, evreii, suntem norocoși că nu mergem în război și pentru asta trebuie să plătim: haine, maiouri, chilioți, ciorapi, nu mai țin minte. Fiecare familie trebuia să plătească. Comunitatea a fost obligată la un moment dat să plătească vreo 4 miliarde, dar nu a reușit.

Au fost legi cu datul afară din școală. Pe mine când m-au dat afară eram în anul 3 la ASE. Au fost interdicții. Pentru noi a fost o situație extrem de grea, a venit românizarea. Eu nu am obținut un loc de muncă. La 23 august aveam 25 de ani. Trebuia să trăim din expediente.

Eu, de exemplu, am dat meditații. Prima meditație eram în clasa a doua de liceu. Am meditat o fată care era în clasa 1 de liceu, la franceză. Adică eu știam franceză că eram în clasa a doua. Primeam niște bani pe care-i dădeam în casă. La un moment dat aveam șapte-opt meditații. De exemplu, am meditat o fetiță a unui croitor care la terminarea anului mi-a făcut cadou un costum. Așa am supraviețuit.

O spun sincer, în toată situația asta dificilă am adoptat o politică, nu chiar de struț, ci să trec neobservat. Să nu deranjez pe nimeni, ca să fiu lăsat în pace. Nu am luat parte la acțiuni. Nu am făcut politică, aveam alte greutăți. Familia mea era modestă, eu la școală nu am avut niciodată cărțile. Că nu aveam bani să le cumpăr. Am încercat să trec neobservat să nu se împiedice nimeni de mine.”

Despre evreii ilegaliști dinainte de 1944

Ioseph Cotnăreanu, 94 de ani.

„Pe vremea aceea să-ți propună cineva o activitate ilegală era foarte riscant. Nu știa ce zace în tine. Nu trebuia să mergi să torni, ci doar să să vorbești mai mult decât trebuia. Cel care venea cu propunerea trebuia să aibă multă încredere în tine, pentru că era viața lui în joc. Aveam un coleg din liceu cu care m-am împrietenit la un moment dat: împrumutam cărți, vorbeam de una alta, ne făceam confidențe în legătură cu fetele.

După șase luni, mi-a propus să fiu ilegalist. Era prin primăvara lui 43. Probabil că e greu de înțeles acum, dar atunci simțeam nevoia să ripostăm la ceea ce ni se face. Dacă un neevreu avea de ales între a fi profascist și antifascist, un evreu nu avea de ales. Ori nu făcea nimic, ori făcea ceva anti fascist.

Ce am de făcut? l-am întrebat pe colegul de liceu. Mi-a spus să fiu gata oricând pentru o acțiune importantă. Nu cred că ne gândeam la partizanat.. O să fie o împrăștiere de manifeste. Iar până atunci să lipești afișe pe pereți pe stâlpi, etichete cu „Vrem pace”, „Jos războiul!” și așa mai departe.

Privind acum, la 94 de ani, ce făceam la 18-20… îmi dau seama că era riscant. Umblam în buzunar cu câteva etichete școlare, cu lipici pe dos. Erau scrise de acasă: scria pe ele „Jos războiul” sau „Jos Antonescu”. Seara, când era întuneric, așteptând tramvaiul le lipeam pe un stâlp, sau pe un gard. Le purtam în buzunar, puteam să fiu prins oricând și controlat.

Aveam un câine, era câinele părinților. Nu mă ocupasem niciodată de el, nu am avut pasiunea asta. Dar de o dată am cerut să plimb eu câinele seara. Câinele se oprea să-și facă nevoile și eu scriam pe perete „Jos războiul!”. Am fost la o singură împrăștiere de manifeste. Aceasta a fost acțiunea cea mai importantă pe care am desfășurat-o eu”.

Iudith Ardeleanu

„Mama avea patru surori. Una dintre acestea, Ela, a fost prima ilegalistă. Ela mergea pe stradă și striga „Trăiască comunismul!”. O arestau, o băgau la pușcărie, iar ea făcea greva foamei. Și nu era voie pe vremea aia să moară deținuții politici. Și-i dădeau drumul. Bunică-mea o punea pe picioare, și-i spunea că nu o să fie niciodată partidul comunist. Dar ea pleca din nou pe străzi, cu „Trăiască Partidul Comunist!”. Erau mulți comuniști.”

Despre momentul 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei

Iudith Ardeleanu

„După capul meu, lucrurile sunt foarte simple. În acest al doilea război mondial, nemții au pierdut și au câștigat forțele democratice conduse de ruși. Fără ruși nu făceau nimic, să fie foarte clar. Dușmanii mei nu au fost comuniștii, ci fasciștii.”

Pompiliu Sterian

„23 august a fost un eveniment care a apărut fără să mă întrebe. Am luat-o ca atare. A trebuit să fac față noilor condiții. Faptul că scăpam de legionari, a fost o mare bucurie. Nu știam ce o să urmeze. M-am bucurat, era ceva nou, scăpam de o nenorocire. Am răsuflat ușurat, pentru ca apoi să descoper…știi vorba aia, dracul nu e așa de negru, dar și invers e valabil. Bucuria mare are și ea niște umbre.

De fiecare dată când se schimbă regimul, oamenii au speranțe, se zice că va fi mai bine. Numai că binele nu vine. Până la urmă va veni.”

Lippa Segal

„Era entuziasm. Era salvarea vieții, nu avem ce mai discuta. Marea masă se bucura că a venit pacea. 23 august a însemnat încetarea terorii din cauza bombardelor, a început lumea să se întoarcă acasă.”

Despre venirea rușilor în România

„În momentul în care au intrat în România, rușii au făcut și atrocități. Unii dintre ei. Era o mare diferență în comportamentul nemților și al rușilor. Nemții erau occidentali, iar soldații, foarte mulți, nu erau ruși, ci erau din republicile asiatice, care pentru prima dată în viața lor vedeau un ceas.

După aceea, știm cu toții, mai ales cei care au fost în sovrom (n.r- societăți mixte româno-sovietice înființate după 1945 pentru a recupera datoriile de război ale României față de Uniunea Sovietică) că era o mare nemulțumire a populației românești față de modul în care s-au comportat conducătorii ruși din Sovrom. Au furat în mod barbar, toată averea poporului român, indiferent că era petrol, sau alte bogății”.

Iudith Ardeleanu

„Noi am fost fericiți că au venit rușii. Nouă nu ne-au furat niciun ceas, nu ne-au jefuit în niciun fel. Îmi aduc aminte că au trecut într-un camion, nu-i interesa pâinea, persoanele noastre, aveau un singur scop să ajungă primii la Berlin să înfingă steagul acolo. Astea sunt experiențele mele personale.

Îmi amintesc când au trecut tancurile sovietice pe stradă, eram cu sora mea, iar dintr-un tanc s-a deschis capacul a ieșit un cap de mongol, ne-a ridicat pe mine și pe sora mea și ne-a plimbat pe tanc prin tot orașul. Taică-miu a fost foarte mândru.”

Documentarul „23 august. 1944/2019” a fost realizat de Andra Tarara, David Schwartz și Roland Ibold , iar consultant istoric a fost Mihai Burcea, și face parte din proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.