În timp ce Guvernul se dă de ceasul morții să găsească resurse prin care să rezolve criza bugetară tot mai apăsătoare, discutând despre majorări de TVA și noi forme de impozitare – la Banca Națională a României, atmosfera e foarte liniștită. Financiară, desigur. Cel puțin pentru cei din interior.
Potrivit fostului director financiar al instituției, Radu Georgescu, BNR a ajuns să cheltuie peste 500 de milioane de lei anual pe salarii, cu o creștere constantă de aproximativ 20% pe an. O inflație pe care banca nu o combate, ci pare să o aplice… intern.
Instituția numără circa 200 de directori, dintre care unii câștigă până la 50.000 de lei net lunar, la care se adaugă prime generoase – echivalentul a trei salarii. Toate acestea într-o instituție care, deși publică, scapă de controlul parlamentar real și nu este supusă auditului extern clasic. O zonă autonomă, cu reguli proprii, în mijlocul unui stat care taie din orice – mai puțin din propriile privilegii.
Paradoxul e flagrant: BNR, garantul stabilității monetare, devine ea însăși un exemplu de dezechilibru bugetar, în timp ce inflația lovește puternic populația, iar salariul minim brut rămâne la 3.300 lei, cu o pensie medie de puțin peste 2.100 lei.
Diferențele nu mai țin de performanță, ci de arhitectura unui sistem care răsplătește inacțiunea cu beneficii, iar disciplina fiscală – cu austeritate. Pentru elita bancară, criza economică e doar un subiect de analiză, nu o realitate cotidiană.
Independența unei bănci centrale este vitală într-o democrație. Dar independența nu înseamnă opacitate și indiferență la situația românilor, iar autonomia nu justifică lipsa de responsabilitate față de cetățean. Într-o perioadă în care se cere solidaritate de la toți, BNR rămâne o insulă de privilegii – protejată, bine remunerată și greu de atins.
