România anului 2025 continuă să-și întoarcă spatele celor care au ținut-o în picioare: pensionarii. Deși guvernanții vorbesc despre „creștere economică”, „modernizare” și „investiții strategice”, realitatea din teren este una sfâșietoare – unul din trei vârstnici trăiește în sărăcie sau la limita supraviețuirii. Asta înseamnă peste 1,3 milioane de oameni care nu-și permit o viață decentă, după zeci de ani de muncă, sacrificii și contribuții la bugetul de stat.
Nepăsare instituționalizată
În timp ce Parlamentul votează privilegii pentru aleși, pensii speciale și sporuri fără justificare, milioane de bătrâni se luptă zi de zi cu neajunsurile. Mulți trăiesc singuri, în case fără apă curentă sau căldură, în sate părăsite de tineri și de autorități. Alții, în orașe, sunt sufocați de facturi, de prețurile la medicamente și de inflația care le-a erodat puținele economii.
O pensie de 1.200 sau 1.500 de lei nu acoperă nici măcar coșul minim de consum. Pentru mulți, alegerea este una inumană: să plătească întreținerea sau să-și ia pastilele prescrise de medic.
Demnitatea nu se negociază
Este revoltător că exact această categorie de oameni – care a muncit în uzine, pe șantiere, în spitale sau în școli – ajunge să fie tratată ca o povară bugetară. Ei nu cer milă, ci respect. Nu cer favoruri, ci dreptul la o bătrânețe demnă.
România nu poate fi un stat european real cât timp își lasă părinții și bunicii să se stingă în sărăcie, în uitare și în frig. Într-o țară în care se pompează milioane de euro în festivaluri, consultanță și reclame politice, e cinic să spui că nu sunt bani pentru creșterea pensiilor mici.
Fapte, nu discursuri
Respectul nu înseamnă vorbe frumoase de 1 Decembrie sau în campanie electorală. Înseamnă politici coerente, bugete corect alocate și decizii care pun omul în centrul guvernării. Adevărata modernizare începe cu grija față de cei vulnerabili, nu cu ignorarea lor.
Cât timp 1 din 3 pensionari trăiește în sărăcie, România nu este un stat dezvoltat, ci o societate care și-a pierdut compasul moral.
