PSD, odinioară prezentat ca vocea „românului de rând”, a ajuns astăzi o formă fără fond, un partid care nu mai reprezintă oamenii, ci interesele obscure ale unor structuri nealese, dar extrem de influente. Ceea ce era cândva o forță politică redutabilă, capabilă să se opună abuzurilor și derapajelor, s-a transformat într-un executant docil al comenzilor venite pe linie de epoleți.
Din ce în ce mai mulți foști membri, dar și observatori politici, spun lucrurilor pe nume: PSD este un partid capturat. Capturat nu de electorat, ci de acea rețea bine unsă care trage sforile în România de decenii – statul paralel.
Deciziile nu se mai iau în Kiseleff, ci în alte birouri, pe alte holuri, departe de ochii publicului. Ședințele sunt doar o aparență, iar liderii sunt fie aliniați, fie înlocuiți. Totul funcționează sub logica controlului prin frică, prin dosare, prin cătușe. Nimeni nu mișcă fără aprobare. Cine îndrăznește să critice e „rezolvat” – fie mediatic, fie juridic.
„Acolo unde nu e consens, se fabrică dosar. Unde există un om cu coloană vertebrală, se activează presiunea. Nu e democrație, e dictatură mascată în pluralism”, spun voci din interiorul sistemului, dar și politicieni care s-au trezit excluși, marginalizați, izolați.
Această metamorfoză a PSD – din partid de masă în instrument de control – e cu atât mai gravă cu cât milioane de români încă se uită spre el ca la o alternativă. Însă în realitate, alternativa a fost deconectată de la popor și conectată la prizele subterane ale unui stat paralel care decide în tăcere.
Nu mai e vorba de ideologie. Nu mai e vorba nici de doctrină social-democrată. E vorba de supraviețuire în jungla politică românească, unde nu câștigă cel votat, ci cel protejat. Unde puterea nu stă în urne, ci în interceptări și în plicuri „confidențiale”.
Și atunci, întrebarea nu e doar cine conduce PSD. Întrebarea reală e: Cine conduce România? Poporul? Parlamentul? Sau o structură invizibilă care mută pioni în funcție de obediență și tăcere?
Răspunsul îl vedem în fiecare decizie luată fără dezbatere. În fiecare dosar apărut la momentul potrivit. În fiecare politician devenit, dintr-o dată, „dușman al statului”. Și în fiecare partid care a uitat cui ar trebui să dea socoteală.
