Uzina Metalurgică din Reșița: când politicienii au ales jaful în locul dezvoltării

În anii comunismului, România se mândrea cu uzine de top, adevărate motoare ale economiei naționale și surse importante de locuri de muncă pentru mii de oameni. Una dintre aceste mândrii industriale era Uzina Metalurgică din Reșița, un simbol al forței economice românești, un pilon al producției de oțel și echipamente grele. Astăzi, însă, locul ei este ocupat de ruine, iar memoria sa a fost uitată în urma unor decizii politice catastrofale care au dus la falimentul și desființarea efectivă a unității.

După 1990, în plină tranziție post-comunistă, clasa politică aflată la putere a reușit să distrugă unul dintre cele mai valoroase active ale țării. În loc să investească în modernizarea și adaptarea uzinei la noile realități economice, liderii de atunci – preocupați mai mult de interese personale, clientelism și tranzacții obscure – au lăsat industria să se prăbușească. Privatizări frauduloase, management defectuos impus de politicieni, tăieri de fonduri și lipsă totală de strategie au transformat o uzină prosperă într-un caz clasic de jaf național.

Rezultatul? Mii de angajați au rămas fără locuri de muncă, comunitățile din jurul Reșiței au fost devastate economic, iar România și-a pierdut o parte importantă din suveranitatea industrială. Uzina care odată asigura produse vitale pentru economie a ajuns un exemplu dureros de cum o clasă politică incompetentă și coruptă poate distruge tot ce a construit o națiune.

Dar responsabilitatea nu se oprește la momentul privatizării haotice. De-a lungul decadelor, politicienii au ignorat cu desăvârșire avertismentele specialiștilor, au permis companiilor străine să acapareze piețele și au sacrificat dezvoltarea sustenabilă pentru câștiguri pe termen scurt, de partid. Proiectele industriale strategice au fost abandonate, iar fondurile europene, când au venit, au fost folosite cu precădere pentru a îmbogăți cercurile de interese politice.

Astăzi, în loc să regăsim un sector industrial puternic și competitiv, România importă o mare parte din produsele pe care altădată le fabrica. De ce? Pentru că politicienii au ales să promoveze o economie dependentă, în care profitul se concentrează în mâinile unor grupuri restrânse, în timp ce munca și industria autentică au fost lăsate în paragină.

Uzina din Reșița este doar un exemplu trist, dar emblematic, al eșecului politicilor post-1990. Până când clasa politică nu va înțelege că dezvoltarea reală a țării nu se face prin interese meschine și jocuri de culise, ci prin investiții serioase în industrie, educație și infrastructură, vom continua să pierdem, pe rând, tot ce ne-a fost cândva mândrie.

În final, întrebarea rămâne: cine va răspunde pentru falimentul nu doar al unei uzine, ci al unei întregi economii care a fost sabotată de propriile elite? România merită un viitor mai bun, iar acel viitor începe cu asumarea responsabilității și o clasă politică dedicată cu adevărat interesului național, nu doar intereselor proprii.