„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfîntul Mormînt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele (n.r. mănăstiri mici, subordonate unor mănăstiri mai mari, termen din limba greacă) lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului ”.

Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, prin care proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate (n.r. mănăstiri din Valahia şi Moldova care, începînd cu sec. XII, odată cu creşterea influenţei greceşti, au fost închinate cu tot venitul lor unor mănăstiri greceşti de la Sf. Munte şi Patriarhilor de la Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim) din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucît 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor.

Istoricul secularizării

Măsura adoptată de către guvernul Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerinţe mult mai vechi ale revoluţiei de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor înstrăinate avea în principatele româneşti o istorie mult mai lungă. Se obişnuia ca domnii şi boierii mai înstăriţi, să facă donaţii mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfăşurări activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile şi mănăstirile cărora erau închinate. Obligaţiile către administraţia Valahiei erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor din principate. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plăţii dărilor către stat în proporţie de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului grecilor de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.

Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. În 1859, cînd Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuţiilor către stat, guvernul român şi-a manifestat autoritatea sechestrîndu-le veniturile. În martie 1863, consiliul de miniştri al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi călugări greci încercau să părăsească ţara, luînd cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai tîrziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc.

Cuza a poruncit să fie controlată gestionarea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor. În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost refuzată. Prin aceasta se încerca o soluţionare pe cale amiabilă a unei chestiuni care avea implicaţii internaţionale delicate, dar Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement. Cu toate acestea, guvernul Kogălniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii. Un rol important l-a jucat şi Dimitrie Bolintineanu, iar pe plan extern de recunoaşterea măsurii s-a ocupat în bună parte Costache Negri.

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Valahia şi 31 din Moldova, care deţineau la rîndul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Valahia şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.

Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărît să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat în 1864. Peste cîţiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.

Sursa Timpul