România reconstruiește Ucraina, dar își neglijează propriile spitale și drumuri: agenda externă bate interesul național
În timp ce spitale din România se prăbușesc la propriu, școli din mediul rural funcționează fără grupuri sanitare, iar zeci de mii de kilometri de drumuri rămân neasfaltate, Guvernul de la București anunță cu entuziasm angajamente de miliarde pentru reconstrucția Ucrainei. Mai nou, România se pregătește să devină „platformă logistică regională” pentru refacerea infrastructurii din țara vecină, într-un parteneriat economic strâns cu Italia.
La conferința „Italy & Romania, building together sustainable infrastructure”, secretarul de stat din Ministerul Transporturilor, Ionel Scrioșteanu, a vorbit cu mândrie despre rolul central pe care România îl va juca în reconstrucția Ucrainei. Printre obiectivele asumate se numără coridoare feroviare, autostrăzi, puncte de frontieră și chiar un ambițios proiect fluvial denumit „Autostrada albastră”, care va lega Ucraina de Marea Neagră prin rețeaua internă de transport naval a României.
Agenda europeană înaintea celei naționale?
Toate aceste inițiative sunt prezentate drept victorii diplomatice și oportunități economice, dar contrastul cu realitatea din țară este tot mai apăsător. În timp ce oficialii vorbesc despre coridoare comerciale și fluxuri logistice, mii de români din sate izolate circulă zilnic pe drumuri de pământ, fără acces la transport public, apă curentă sau servicii medicale de bază.
În spitale județene, pacienții sunt tratați cu echipamente medicale vechi de zeci de ani, iar promisiunile privind construcția spitalelor regionale se pierd printre proiecte „în evaluare” și licitații amânate la nesfârșit.
„Suntem pregătiți să devenim un hub logistic pentru reconstrucția Ucrainei”, a declarat Scrioșteanu. Dar cine este pregătit să reconstruiască România?
Sute de milioane pentru reconstrucția altora. Dar pentru noi?
Investițiile asumate în reconstrucția Ucrainei presupun redirecționarea de resurse – bani, expertiză, capacitate de muncă – într-un moment în care infrastructura critică a României este în colaps funcțional.
Drumurile expres și autostrăzile „în lucru” invocate de oficiali sunt într-o mare proporție proiecte întârziate sau blocate de birocrație, lipsa finanțării și eșecuri administrative repetate. Cu toate acestea, România pare grăbită să exporte infrastructură, deși n-a reușit să-și finalizeze propria rețea rutieră nici după 30 de ani de tranziție.
În același timp, zeci de localități din țară nu au acces la canalizare sau rețele de gaze, iar elevii merg pe jos kilometri întregi până la cele mai apropiate școli. Fondurile pentru aceste nevoi esențiale fie lipsesc, fie sunt blocate de incompetență sau de lipsa de voință politică.
Reconstrucția Ucrainei – o prioritate reală sau o perdea de fum?
Angajamentele pentru Ucraina sunt lăudabile într-un context geopolitic complicat, însă prioritizarea acestora în detrimentul nevoilor interne ridică serioase semne de întrebare. România riscă să devină un stat care aspiră la statut de „jucător regional”, în timp ce propriii cetățeni se confruntă cu o infrastructură de secol trecut și servicii publice la limita colapsului.
În lipsa unui plan coerent pentru redresarea internă, promisiunile externe se transformă într-o formă de ipocrizie instituționalizată: reconstruim Ucraina, dar nu suntem în stare să reparăm un pod sau să dotăm un spital cu aparatură decentă.
