Angajații ANAF ies în stradă. Cer salarii decente, condiții mai bune de muncă și, mai ales, respect. Denunță abuzurile politice, folosirea instituției ca unealtă a mafiei de partid și presiunea uriașă la care sunt supuși. Pe drept cuvânt. Dar apare o întrebare pe care nimeni nu o pune în aceste zile de protest: unde erau aceste voci atunci când ANAF era folosit cu cinism ca bâtă politică?
Controale la comandă, dosare pentru adversari, tăcere din interior
Nu e un secret că, ani la rând, ANAF a fost un instrument de intimidare. Campanii de controale direcționate, firme închise peste noapte pentru că deranjau „pe cine nu trebuie”, oameni de afaceri chemați să dea explicații absurde, în timp ce „băieții deștepți” treceau nevăzuți. A fost un sistem de putere în care ANAF a jucat un rol-cheie.
Și atunci? Unde erau protestele, demisiile de onoare, scrisorile deschise? Cine s-a opus în interior când dosarele se încropeau la ordin politic? Răspunsul e amar: nimeni. Tăcerea a fost regula. Semnătura s-a pus fără să tremure mâna. Ochii s-au închis. Sistemul a funcționat pentru că toți au jucat jocul.
Acum că se strică butoiul cu miere, apar și protestele
Astăzi, când mafia politică a intrat cu bocancii chiar în sânul ANAF – taie posturi, blochează promovări, ignoră problemele reale – funcționarii încep să vorbească. Se simt folosiți, abandonați și umiliți. Și este adevărat. Dar adevărul lor este incomplet fără o asumare a complicității trecute.
Nu poți cere respect de la societate, câtă vreme ai fost parte din mecanismul care a distrus încrederea publică. Când ANAF a fost folosit pentru a „regla conturi” și a trimite mesaje politice, funcționarii au fost acolo. Nu în stradă, nu în presă. La birou, executând ordine. Acum cer verticalitate de la stat, dar n-au oferit-o ei înșiși.
Un sistem care crapă, dar încă nu se vindecă
Protestul ANAF arată că sistemul începe să se clatine din interior. Dar crăpăturile nu aduc automat și lumină. Încrederea în această instituție e la cote minime. Și nu pentru că oamenii nu vor să plătească taxe – ci pentru că știu că regulile nu sunt aceleași pentru toți. Că legea e aplicată selectiv. Că există contribuabili și „protejați”.
Revolta actuală ar putea fi un prim pas spre schimbare. Dar numai dacă vine cu autocritică sinceră, nu doar cu revendicări salariale. Funcționarii ANAF trebuie să rupă cu trecutul lor de obediență, să refuze comenzile politice și să devină ceea ce pretind că sunt: servitori ai legii, nu ai partidului.
Respectul nu se cere. Se câștigă.
Protestele sunt legitime. Dar credibilitatea nu se obține cu pancarte, ci cu fapte. Vrem să vedem ANAF anchetând marile rețele de evaziune, nu buticuri și cafenele. Vrem să vedem curaj în refuzul ordinelor politice, nu doar nemulțumire când privilegiile dispar.
Cât timp angajații ANAF nu denunță public abuzurile din trecut și nu se delimitează ferm de politic, revolta lor rămâne un strigăt într-un ecou al propriei tăceri.
