Luna iunie a anului trecut a însemnat nu doar prăbușirea regimului lui Plahotniuc. De fapt, a suferit un eșec lamentabil modelul politic, pe care Plahotniuc și predecesorii săi au încercat să-l construiască pe malurile Bâcului. Acest model se numește Putinism.
Chiar dacă televiziunile controlate de fostul regim, etalau admirația poporului pentru „conducătorul iubit care are grijă de fiecare”, realitatea era cu totul alta, „poporul iubit” nu simțea, atât față de guvernanți cât și față de această parodie de țară, nimic mai mult decât un profund dispreț. De fapt, „revoluția ambasadorilor” a fost o revoluție împotriva unui model toxic de administrare a statului – un model unde principiul separației puterilor în stat, statul de drept, libertatea de exprimare sau democrația au fost substituite de ”modelul ghișeului unic”.
Statalistul de Sadova n-a înțeles nimic din „lecția Plahotniuc” și îi calcă pe urme, folosind pas cu pas aceleași metode putiniste. Putin organizează săptămânal „seansuri” televizate de zombificare a populației „a la Kașpirovski”. Plahotniuc organiza „briefingurile de marți de la PD”, de unde aflam ce urmează să facă Guvernul, Ministerele, polițiștii, ambasadorii, muncitorii și mulgătoarele. Cei vizați duceau servil mâna la cozoroc și puneau în aplicare planurile partidului și ale iubitului conducător. Igor Dodon ne bucură privirea în fiecare luni cu tradițională întâlnire cu participarea Președintelui Parlamentului Zinaida Greceanîi și Prim ministrului Ion Chicu, unde EL stă în capul mesei, iar „capii celorlalte două puteri” se uită în podea și-i zâmbesc servil. Chiar dacă sistemul dodonist rămâne a fi o proiecție jalnică a sistemului lui Plahotniuc, ambele au același nume: putinism.
Părintele putinismului moldovenesc nu-i nici Vladmir Plahoniuc și cu atât mai mult nici Igor Dodon. Acesta este Vladimir Voronin. Igor Dodon este elevul care a trecut școala putinismului brejnevist la Voronin, mai apoi la Plahotniuc. El este elevul și produsul acestei „școli” și nu va putea niciodată să iasă din tiparele pe care cei doi i le-au impus. Fiind o persoană fără niciun gram de creativitate, fără imaginație, el nu-i altceva decât o clonă nereușită a marilor săi „dascăli”. El preia stângaci motivele, temele, stilul, mijloacele de expresie ale lui Voronin și Plahotniuc, dar toate acestea rămân a fi imitaţii caraghioase, fără nici o substanță.
Dacă în toamna anului trecut mai aveam anumite îndoieli, astăzi este cât se poate de clar că Igor Dodon nu a învățat absolut nimic din lecția „revoluției ambasadorilor”. Dodon așa și nu a înțeles că moldovenii, în mare parte, în ciuda tuturor aparențelor sunt refractari la „putinism”. Insistența cu care statalistul de Sadova face gesturi disperate pentru a fi „iubit”, toate se vor întoarce ca un bumerang împotriva sa.
Igor Dodon, de fapt, acționează ca un (corona)virus – care pătrunde mai ușor în generația homo sovieticus, iar cei care n-au trecut prin komsomol, sunt în mare parte imuni față de propaganda ieftină a trustului mediatic dodonist. Toate aceste pupături cu mitropolitul, strânsul capșunilor cu Kirkorov, trasul de selfi prin coridoare cu liderii altor state, „традиционные совещания” (întâlnirile tradiționale), bătutul mătăniilor la Kremlin, etc trezesc, în cel mai bun caz, ironia părții active a societății, dar de fapt trezesc ura.
De la Dodon miroase deja a brejnevism de la o poștă: stagnarea și izolarea sunt cuvintele-cheie ale regimului Dodon. Dacă la suprafață această ură este față de Igor Dodon, în profunzime este o atitudine față de acel model putinist, de care nu putem scăpa din 2001 încoace. Acumularea puterii „absolute” este un drog ce produce adrenalină, însă ea se întoarce mereu împotriva celui care o deține, exact în momentul în care totul (pare că) este „sub control”.
Stalinismul, brejnevismu și toate regimurile în care primează cultul personalității, se termină, mai devreme sau mai târziu. Imediat după, urmașii se disociază de „marele lider” pe care îl condamnă. Cei care „ieri” aruncau curcani alături de Plahotniuc în „curtea” lui Dodon, astăzi fac parte din „echipa” statalistului de Sadova. Chiar dacă Dodon este convins că-i mai șmecher și va evită inevitabilul, n-are cum să spere la alt rezultat și-o va termina la fel ca și toți ceilalți de dinaintea lui – aruncați la groapa de gunoi a istoriei.
articol ce îl regăsiți și pe www.timpul.md
