Într-o Românie tot mai afectată de inegalități, una dintre cele mai grave trădări vine din partea celor care ar fi trebuit să apere interesele oamenilor muncii: liderii de sindicat. În loc să fie un scut împotriva abuzurilor statului și patronatului, sindicatele au devenit o extensie a sistemului, un teatru bine regizat în care se mimează proteste, dar se apără, în realitate, privilegii personale.
Sindicatele nu mai sunt ale muncitorilor, ci ale sistemului
Cei care astăzi conduc marile structuri sindicale nu mai sunt oameni simpli, ieșiți din fabrici, din spitale sau din sălile de clasă. Sunt figuri polituce, influente, bine conectate la partide, la servicii și la cercurile de putere. Trăiesc în vile luxoase, conduc mașini de serviciu plătite din cotizațiile angajaților și ocupă posturi în consilii de administrație și instituții publice. Mai mult, unii dintre ei ajung în Parlament sau în Guvern – nu pentru că au sprijinul real al membrilor de sindicat, ci pentru că sistemul are nevoie de supape. Când nemulțumirea explodează, liderii sindicali au rolul de a o stinge, nu de a o canaliza.
Proteste mimate și lozinci goale
De ani buni, asistăm la același ritual: salariile se taie, taxele cresc, condițiile de muncă se degradează. Ce fac sindicatele? Trimit un comunicat vag, cer „dialog social” și participă la întâlniri sterile cu miniștri care le servesc aceleași promisiuni. Nu vedem greve generale, nu vedem blocaje reale, nu vedem niciun risc asumat în numele celor care muncesc din greu și trăiesc din ce în ce mai prost. Vedem doar o piesă de teatru prost jucată, în care sindicatele au devenit actori de decor.
O rețea paralelă de putere
Sistemul a reușit să preia controlul și asupra sindicatelor, așa cum a făcut-o cu partidele, administrația sau presa. În acest context, liderii sindicali nu mai reprezintă oamenii, ci interesele celor care i-au așezat strategic acolo. Oricine îndrăznește să iasă din această schemă este rapid marginalizat sau discreditat. Nu este vorba de neputință, ci de complicitate. Este mai convenabil să mimezi rezistența și să încasezi privilegii, decât să lupți cu adevărat pentru dreptate socială.
Angajații rămân singuri
Între timp, profesorii predau în școli degradate, medicii se zbat în spitale fără resurse, funcționarii sunt umiliți prin salarii înghețate și condiții birocratice absurde, iar muncitorii din industrie se tem că mâine își vor pierde locul de muncă. În fața tuturor acestor nedreptăți, vocea sindicatelor lipsește cu desăvârșire. Angajații au rămas fără apărare.
Concluzie: fără eliberarea sindicatelor, nu va exista justiție socială
Câtă vreme sindicatele rămân închise în cercul vicios al complicității cu sistemul, lupta pentru demnitatea muncii va fi o simplă iluzie. O democrație reală are nevoie de sindicate libere, curajoase, dispuse să riște și să se pună în fruntea nemulțumirii sociale. Până atunci, vom asista la același spectacol ipocrit în care liderii sindicali trăiesc în lux, iar cei pe care îi reprezintă – în umilință.
