În România anului 2025, peste 1,3 milioane de copii trăiesc în sărăcie sau la limita subzistenței. Asta înseamnă mai mult de 30% din totalul minorilor – unul din trei copii. O cifră care ar trebui să zguduie orice Guvern, orice Parlament, orice conștiință. Și totuși, tăcerea e asurzitoare. În timp ce oficialii vorbesc despre investiții, creștere economică și digitalizare, realitatea pentru milioane de copii e alta: frig, foame, lipsuri și abandon.
Acești copii nu apar în planurile de dezvoltare. Nu apar în bugetele generoase alocate festivalurilor, consultanței și luxului administrativ. Ei apar în satele fără drumuri, în familiile cu venituri sub minimul de trai, în școlile cu toalete în curte și manuale lipsă. Sunt copiii care merg flămânzi la culcare, care nu au o geacă iarna sau un caiet în prima zi de școală.
De la vorbe goale la vieți goale
România oficială spune că „educația este prioritate națională”. În realitate, mii de școli se zbat cu lipsa de profesori, de resurse și de speranță. Bursele pentru elevii săraci sunt tăiate, programul „Masa caldă” se implementează pe jumătate și doar pe hârtie, iar sprijinul real pentru familiile vulnerabile este aproape inexistent. În același timp, statul plătește funcții de lux, sinecuri politice și pensii speciale care depășesc veniturile a 10 familii la un loc.
În sate, copiii merg kilometri pe jos până la școală, adesea desculți sau cu haine improvizate. În orașe, lipsurile se ascund mai greu, dar sunt la fel de reale: copii care abandonează școala pentru că nu au ce mânca, care nu merg la doctor pentru că părinții nu își permit un drum cu autobuzul.
Sărăcia infantilă nu e un „accident social”. E rezultatul direct al nepăsării instituționale.
România își condamnă viitorul, nu printr-un dezastru natural, ci printr-o alegere politică: alegerea de a nu investi în copii. De a nu le oferi hrană, educație, sănătate. De a nu le asigura un start egal în viață. Fiecare copil lăsat în urmă este o rană adâncă în societate – și un pas înapoi pentru întreaga țară.
Nu poți construi o Românie modernă pe ruinele copilăriei pierdute. Nu poți vorbi despre viitor când milioane de copii trăiesc în trecutul lipsurilor. Cât timp copiii României trăiesc în sărăcie, România nu e un stat european. E o promisiune încălcată.
