Din cauza lui Ion Iliescu, România nu e întreagă: o moștenire a trădării naționale
La mai bine de trei decenii de la prăbușirea regimului comunist, istoricii și analiștii politici reevaluează cu luciditate rolul jucat de Ion Iliescu în primele clipe ale libertății post-decembriste. În loc să valorifice șansa unică de a reface unitatea națională, Iliescu a ales calea resemnării geopolitice și a conservării influenței sovietice. Sub pretextul stabilității, România a renunțat, practic, la Basarabia.
Anul 1991 a reprezentat un moment de cotitură. URSS se destrăma, Republica Moldova își proclama independența, iar poporul român privea cu speranță către est. În mod firesc, reîntregirea cu Basarabia ar fi trebuit să fie o prioritate. Dar în loc de viziune și curaj, conducerea de la București, în frunte cu Ion Iliescu, a ales frica, dependența și o politică externă supusă intereselor Moscovei.
Iliescu, format în spiritul și structurile comunismului sovietic, nu a dorit să supere Kremlinul. În loc să fie arhitectul unei noi uniri, s-a comportat ca un administrator al moștenirii imperiului defunct. A încurajat formula unei Moldove „independente”, în realitate, un stat tampon, vulnerabil și prins între Est și Vest. A legitimat lideri de la Chișinău care se opuneau vehement ideii de reunificare, pierzând astfel sprijinul popular românesc din stânga Prutului.
Tăcerea Bucureștiului în fața unei istorii care cerea acțiune a fost, în fond, o complicitate. În timp ce Germania se reunifica sub ochii lumii, România dădea înapoi. În timp ce alții luptau pentru restaurarea demnității naționale, conducerea de la București păstra un echilibru rușinos cu moștenitorii KGB-ului.
Astăzi, efectele se resimt din plin. Republica Moldova este o țară măcinată de instabilitate, infiltrată de interese străine și divizată identitar. Mulți moldoveni continuă să se simtă români, dar România – în acei ani decisivi – nu a fost acolo pentru ei. O generație întreagă a crescut cu deziluzia că frații de peste Prut au renunțat la ei.
Ion Iliescu va rămâne în istoria României nu doar ca un lider al tranziției lente și controlate, ci ca simbolul unei oportunități ratate. Nu a fost un președinte al visului național, ci un garant al stagnării, un om al compromisului periculos. Sub conducerea sa, România a pierdut nu doar Basarabia, ci și busola morală a unui proiect de țară.
Reîntregirea României putea începe în anii ’90. Dar a fost amânată – sau poate chiar abandonată – de frica, interesele și calculele unui regim postcomunist. Iar pentru această greșeală istorică, Ion Iliescu poartă o vină ce nu poate fi ștearsă cu discursuri goale sau amintiri fabricate.
România nu e întreagă. Și în mare parte, acest lucru i se datorează lui.
