Românii se zbat de dimineață până seara să-și plătească facturile, în timp ce politicienii le vorbesc despre „reformă” și „solidaritate”. În ultimii ani, viața a devenit o cursă contracronometru între salariu și scadența de la bancă. Și ghici cine câștigă de fiecare dată? Nu românul.
În timp ce costul vieții s-a dus în aer – cu alimente scumpe, rate aproape duble și chirii demne de capitale vestice – salariile au rămas blocate în realitatea unui stat care pretinde că „nu sunt bani”. Dar sunt, doar că pentru unii. Pentru privilegiați. Pentru clientela politică. Pentru cei care se rotesc între funcții și consilii de administrație.
Guvernul? Ne spune că „face tot ce poate”. Așa o fi. Tot ce poate… pentru ei. PSD și PNL, acea alianță „de sacrificiu național”, s-au dovedit maeștri în a jongla cu bugetul: tăieri pentru popor, sporuri pentru ei. Austeritate pentru cetățeni, abundență pentru demnitari.
S-au dublat ratele? Asta e piața, ni se spune. S-au triplat prețurile la energie? Piața. S-au dublat facturile la gaze? Tot piața. Dar când e vorba de pensiile speciale și salariile de lux din instituțiile statului, piața nu mai are nicio legătură. Acolo, „statul intervine” pentru stabilitate. Adică pentru confortul lor.
Și totuși, ni se cere răbdare. Toleranță. Înțelegere. Să acceptăm că „tranziția e grea”. Că trebuie să strângem cureaua. Dar singura curea care se mai strânge e la gâtul celor care muncesc și nu mai fac față.
Românii sunt lăsați singuri în fața unei avalanșe de costuri și indiferență. Și în timp ce guvernanții „se sacrifică” din spatele unor limuzine și birouri bine climatizate, oamenii își numără banii înainte de fiecare masă.
Adevărul e simplu și crud: nu guvernul se sacrifică pentru țară, ci țara e sacrificată pentru liniștea guvernului.
Iar cei care au avut curajul să viseze la o locuință, la o afacere sau la un trai decent, plătesc acum – lunar – prețul unei clase politice care nu mai dă doi bani pe ei. Coincidență? Nu. E sistem.
