De ce refuză statul român să cumpere autobuze și trenuri românești? O strategie de faliment național

România se plânge zilnic de sărăcie, șomaj și exodul forței de muncă, dar când vine vorba de achiziții publice importante, statul român se comportă ca un veritabil agent de vânzări pentru economiile altora. Cumpărăm autobuze din Turcia, trenuri din Polonia, tramvaie din Germania și vagoane din Franța. Peste tot, mai puțin din România.

În timp ce uzinele Roman Brașov sau Electroputere VFU Pașcani așteaptă comenzi, oferă soluții tehnice viabile și creează locuri de muncă, guvernul nostru le ignoră sistematic. Licitațiile sunt gândite cu criterii obscure, puncte bonus absurde, și cerințe croite parcă la milimetru pentru firmele din afară. Sub masca „transparenței europene” și a „competiției libere”, se ascund neputința, lenea administrativă, și mai ales trădarea economică.

E simplu: banii noștri, colectați din taxe și impozite, ajung să finanțeze industrii străine, în timp ce fabricile noastre ruginesc. Politicienii se pozează triumfători în fața trenurilor albastre sosite din import, dar nu rostesc niciun cuvânt despre ce ar fi însemnat să investim acei bani în producția autohtonă.

România a avut o industrie de transport competitivă la nivel european. A fost decimată în anii ’90 și 2000 cu bună știință, iar azi, în loc să fie reconstruită, este ignorată. Refuzul de a cumpăra trenuri și autobuze românești nu e o simplă greșeală de guvernare. Este o strategie sistematică de dezindustrializare.

Și, poate cel mai revoltător, e că același stat care se plânge că nu are destui bani pentru pensii sau spitale, găsește imediat miliarde pentru a plăti facturi către firme din afară. Asta nu este economie de piață. Asta este colonialism economic cu față birocratică.

Cine pierde? Muncitorii din Pașcani, din Brașov, din Reșița. Cine câștigă? Politicienii care încasează comisioane mascate și firmele străine care știu exact cui trebuie să „mulțumească”.

Refuzul de a cumpăra românește în domenii strategice nu este lipsă de patriotism economic. Este un sabotaj național în plină desfășurare. România poate produce, România știe să producă – dar nu este lăsată. Și pentru asta, trebuie să cerem răspunsuri. Sau, mai devreme sau mai târziu, vom rămâne doar o piață de desfacere cu drumuri și căi ferate modernizate… de alții, pentru alții.