Taxă invizibilă, impact real: românii plătesc o taxă de mediu fără să știe, iar autoritățile de la București păstrează tăcerea
În plină vară, milioane de români își rezervă zboruri, își plătesc facturile la energie și își calculează bugetul de vacanță. Fără să știe, în fiecare dintre aceste gesturi banale, o parte din bani se duce către o taxă de mediu ascunsă, impusă la nivel european și ignorată complet de autoritățile de la București. Este vorba despre contribuția României la Sistemul European de Comercializare a Emisiilor de CO₂ (EU ETS), o schemă ecologică ce s-a transformat într-o adevărată presiune financiară pentru cetățeni și economie.
Emisiile se plătesc. În liniște și fără informare
Când cumperi un bilet de avion, plătești, fără să știi, și o cotă pentru emisiile de carbon generate de acel zbor. Costul unui certificat CO₂ pentru o persoană poate ajunge la 20 de euro – sumă inclusă direct în tariful biletului, fără ca pasagerul să fie informat sau să aibă vreo opțiune. Vara, când traficul aerian atinge vârful, încasările cresc pe măsură – iar Bruxelles-ul colectează.
Iar dacă în alte țări europene – precum Germania sau Olanda – aceste taxe apar transparent în facturi sau pe bilete, în România autoritățile tac. Pasagerii și consumatorii plătesc fără să știe, fără consultări publice și fără niciun efort de transparență din partea Guvernului.
România, depozitul de carbon al Europei?
Șocul nu se oprește aici. Printr-o decizie adoptată la nivelul UE, România va avea obligația să stocheze anual 10 milioane de tone de dioxid de carbon – adică 20% din întreaga capacitate de stocare prevăzută pentru Uniune. În lipsa unui comunicat oficial sau a unei strategii publice, această alocare pare complet disproporționată.
Cum a ajuns România să accepte o astfel de povară? Ce garanții a negociat? Ce beneficii ar putea compensa acest efort? Nu există răspunsuri. Tăcerea autorităților devine o politică de stat.
Ecologie cu doi pași înapoi
În timp ce românii plătesc mai mult pentru energie, iar statul importă gaze scumpe în perioadele de vârf, investițiile nu merg spre reducerea dependenței energetice, ci spre facilități de stocare pentru carbonul altora. Cu alte cuvinte, în loc să construim capacități pentru propriile nevoi, devenim un centru de „depozitare ecologică” pentru marile economii europene.
Această „solidaritate” are un preț: facturi mai mari, costuri ascunse și o economie care încearcă să rămână competitivă în timp ce plătește pentru un echilibru ecologic dictat de alții.
Un popor care plătește, un stat care tace
România riscă să fie nu doar obedientă, ci și tăcută într-un joc geopolitic și economic în care alții stabilesc regulile. Lipsa totală de comunicare publică, de dezbatere și de explicații alimentează suspiciunea că țara noastră a acceptat în spatele ușilor închise o povară mult prea mare, fără să negocieze în interesul cetățenilor.
În lipsa unei strategii naționale clare privind emisiile, tranziția energetică și protecția consumatorilor, contribuabilul român devine doar o piesă într-un puzzle european care cere mult, dar oferă puțin în schimb.
Concluzie:
Românii suportă deja o „taxă de carbon” ascunsă, iar responsabilitățile ecologice ale țării cresc accelerat, într-un climat de tăcere și lipsă de asumare politică. În lipsa unui plan coerent și a unei viziuni naționale, România riscă să rămână un executant într-un proiect european în care plătește mai mult decât primește.
