Falimentul combinatului Oltchim nu e doar o pagină închisă din istoria industriei românești. Este o rană deschisă, o tragedie economică și socială care continuă să afecteze mii de familii din județul Vâlcea și nu numai. După zeci de ani de promisiuni, privatizări ratate și administrații schimbate, în 2019, Oltchim a fost declarat oficial falimentar. Ce a rămas în urmă? Fabrici goale, destine frânte și o comunitate lăsată fără busolă.
De la mândria industriei la ruina economică
Înființat în 1966, Oltchim era, în perioada comunistă, un simbol al forței industriale românești. Mii de angajați, producție în masă, exporturi în zeci de țări – combinatul din Râmnicu Vâlcea era un gigant regional în industria chimică. Dar, odată cu tranziția post-1989, gloria a început să se stingă. Corupția, politizarea funcțiilor de conducere, lipsa investițiilor și datoriile crescute au adus colosul în genunchi.
Toate guvernele au contribuit la prăbușire
Dezastrul Oltchim nu are un singur vinovat. Este rezultatul a două decenii de decizii politice iresponsabile. Fiecare guvern a avut șansa de a salva combinatul. Niciunul nu a reușit. De fapt, majoritatea au contribuit activ la colaps.
- Guvernul Năstase (2000–2004) a lăsat combinatul fără investiții esențiale. Reformele au fost amânate, iar datoriile s-au acumulat.
- Guvernul Tăriceanu (2004–2008) a alimentat sistemul cu promisiuni fără acoperire, dar n-a făcut nimic concret pentru redresare.
- Guvernele Boc (2008–2012) au prins criza financiară, iar încercarea de privatizare din 2012, cu Dan Diaconescu în rol de investitor-fantomă, a fost ridicolă și distructivă.
- Victor Ponta (2013) a introdus oficial Oltchim în insolvență, recunoscând eșecul total al statului de a salva compania.
- Guvernele Cioloș, Grindeanu, Tudose și Dăncilă (2016–2019) au continuat cu vânzarea pe bucăți. Chimcomplex a preluat o parte din active, dar problema socială a rămas nerezolvată.
Oamenii – victimele reale ale falimentului
La momentul intrării în insolvență, Oltchim avea în jur de 2.000 de angajați. Dar de combinat depindeau, direct sau indirect, zeci de mii de oameni din județele Vâlcea, Olt, Gorj și Argeș. O întreagă rețea economică – transportatori, furnizori, prestatori de servicii – s-a prăbușit odată cu el.
„Ne-au dat niște salarii compensatorii și ne-au spus să ne descurcăm. La vârsta mea, unde mai găsești de lucru?”, spune un fost angajat. Cuvintele lui sunt ecoul a mii de povești similare.
Ce a rămas după Oltchim?
Platforme industriale abandonate. Halde de reziduuri. Instalații ruginite. Și o comunitate dezorientată. Vâlcea a pierdut nu doar un angajator important, ci și o sursă de identitate economică. Iar România a pierdut un actor strategic în industria chimică.
Această prăbușire e mai mult decât un faliment contabil. Este un faliment al clasei politice, al instituțiilor statului și al ideii de viziune pe termen lung. Oltchim a fost sacrificat pe altarul intereselor de partid, al incompetenței administrative și al unei tranziții fără busolă.
Un simbol al eșecului colectiv
Colapsul Oltchim nu este doar un caz izolat. Este un simptom. Un simbol al modului în care România a tratat economia reală: cu nepăsare, improvizație și cinism. E povestea unei industrii strategice lăsate în voia sorții. Și, mai ales, este povestea unor oameni care au muncit zeci de ani, pentru ca într-o zi să fie lăsați fără sprijin, fără perspectivă, fără explicații.
Pentru Râmnicu Vâlcea, Oltchim va rămâne mereu o lecție amară. Iar pentru România, o întrebare dureroasă: câte alte combinate trebuie să moară pentru ca cineva, vreodată, să învețe ceva?
