În România singurii bani care se fac sunt banii de consultanță și banii de șpagă – Gheorghe Piperea (AUR)
La nivel de aparență, Uniunea Europeană a pompat mulți bani în România, după aderare. De exemplu, în anul 2021, Comisia Europeană a semnat cu România un acord de finanțare în valoare de 31 de miliarde de euro din fondurile de coeziune.
Precizare: aceste fonduri de coeziune sunt puse la dispoziția acelor state – membre ale Uniunii Europene care au un nivel de dezvoltare economică și socială mai scăzut cu minim 10% față de media UE. Evident, în această categorie se află și România – și nu trebuie să ne mândrim cu asta. De altfel, gradul de absorbție a acestor fonduri este atât de mizerabil de mic încât ne face de ocara Europei.
Țări ca Spania sau Portugalia au utilizat magistral acești bani, la timpul lor. De exemplu, Portugalia a reușit să construiască podul suspendat Vasco da Gama, din Lisabona, care este cel mai lung din Europa (13 km) și este o excepțională construcție inginerească și realizare arhitecturală (l-am văzut, știu ce spun …). La rândul său, Spania a reușit să construiască linia de cale ferată de mare viteză Madrid – Barcelona – Paris, cea mai lungă din Europa. Până la falimentul suveran din 2010, Grecia a construit, de asemenea, extrem de multe elemente de infrastructură din acești bani. E vorba de autostrăzi, spitale, dezvoltare rurală, pescuit oceanic etc.
Precizez, de asemenea, că acești bani au natura juridică a unui împrumut, dar rambursarea nu este menită decât a realiza un control al utilizării banilor – ei se pot întoarce la utilizator pentru alte proiecte, până când țara devine suficient de dezvoltată pentru a-i ajuta, ulterior, pe ceilalți.
Mecanismul funcționează, dar nu în România.
Așa cum am spus cu o altă ocazie vara asta, fondurile de coeziune sunt trecute prin filtrul birocraților români, în special cei din MIPE, care sunt specializați în mega-hârtii și în trântirea proiectelor. Dacă Polonia merge la UE cu rezumate în engleză întinse pe 2-3 pagini pentru a obține astfel de bani, România merge cu valize de 2-3 mii de documente pe care nu le mai citește nimeni, căci sunt redundante, prolixe și făcute parcă special pentru a fi trântite. Mai mult, acele proiecte care „trec” de filtrul european se împotmolesc la birocrații români care le verifică execuția și care decid rambursarea înainte de termen a cca 95% din finanțarea UE, pentru diverse feluri de încălcări. Ca să nu mai spun că UAT – urile care câștigă astfel de proiecte nu au nici măcar 2% – partea lor de co-finanțare. De aici, alte sute de proiecte pierdute.
Notă: azi, când vorbim, peste 2000 de primării sunt în pericol de insolvență și de neplată a salariilor dacă guvernul Ciolacu nu rectifică de urgență bugetul pe 2023 pentru a le acorda subsidii. Ceea ce, desigur, va fi aproape imposibil, de vreme ce 96% din veniturile bugetare (nu mă refer la cas sau la cass) se duc pe salarii. Deci statul adună taxe și impozite ca să existe. Evident că nu mai are bani să dea UAT – urilor. Are, în schimb, o foame teribilă de salarii pentru sinecuri, amante, speciali și ajutoare pentru refugiații cu Mercedes S Klasse sau Tesla. Și are bani pentru ajutoare de stat și scutiri de impozite pentru marii comercianți și bogătași.
Partea cea mai dureroasă încă nu am revelat-o.
Potrivit euro-parlamentarei românce Corina Crețu, „în decembrie 2021 și ianuarie 2022 România a incasat banii din pre-finanțări în valoare cumulativă de aproximativ 3,79 miliarde de euro, iar în octombrie 2022 Romania a incasat prima tranșă din PNRR, în valoare de 2,6 miliarde euro. Din păcate statul Român a făcut plăți în valoare de mai puțin de 5% din banii intrați deja”. (postare pe feisbuc, 28 august 2023).
Dacă facem un calcul simplu, observăm că 5% din cei 6,4 mld euro (care conțin și banii din PNRR, pe lângă toate celelalte tipuri de bani europeni) înseamnă cca 320 de milioane de euro.
