Salrom – compania cu patru directori generali și 600 de angajați „de birou”, în timp ce la Praid minerii scot sare cu lopeți și târnăcoape

România profundă lucrează cu palmele crăpate, dar România de partid trăiește pe spinarea ei. Salrom, compania națională a sării, este astăzi exemplul perfect al modului în care statul român a fost capturat de rețele politice lacome, care transformă orice instituție într-o sinecură colectivă.

La Salrom, o companie cu activitate exclusivă în domeniul exploatării sării, lucrează 600 de angajați în birouri din București, în timp ce la mina de la Praid abia 60-70 de mineri duc greul în subteran. Nu cu utilaje moderne sau echipamente de protecție performante, ci deseori cu lopeți, târnăcoape și forța brațelor.

În vârful companiei, o structură absurdă: 21 de directori, dintre care 4 directori generali, 3 economici, 2 comerciali, 2 pe turism și o întreagă armată de funcționari. Toți cu salarii care pornesc de la 10.000 de lei lunar, fără a pune la socoteală sporurile, diurnele, bonusurile sau „consultanțele externe”.

CV-uri ascunse, responsabilitate zero

După ce presa a început să dezvăluie numirile politice și lipsa totală de performanță, conducerea Salrom a reacționat așa cum o fac toate structurile opace: a șters CV-urile de pe site-ul companiei. Din cei 21 de directori, doar 9 mai au CV-urile disponibile public. Restul s-au „evaporat”. Iar acolo unde au existat, profilurile profesionale au arătat clar: oameni fără experiență în domeniu, dar cu legături politice clare în PSD, PNL, UDMR sau chiar USR.

Salrom, în loc să fie o companie strategică, devine o platformă de recompensare a fidelilor de partid. Numirile se fac în tăcere, la recomandare politică, fără concursuri reale și fără indicatori de performanță.

Vicepremierul cere demisii, nimeni nu pleacă

După izbucnirea scandalului, vicepremierul UDMR Tánczos Barna a declarat public că „este nevoie de demisii imediate”. Dar nimeni nu s-a grăbit să plece. Poate pentru că, în realitate, nici el nu știe exact cine conduce compania: la care dintre cei patru directori generali ar trebui să ceară explicații?

La fel de sincer, dar și de lipsit de soluții, liderul UDMR Kelemen Hunor a recunoscut absurdul situației: „Minele de sare nu sunt în București. Ce fac cei 600 de angajați acolo? Nimeni nu știe.”

Sărăcie jos, lux sus

În birourile din Capitală, aer condiționat, cafele scumpe și ședințe inutile. În subteranele de la Praid, praf, umezeală și muncă fizică dură. Contrastele sunt revoltătoare. Salrom nu mai este o companie – este un exemplu de cum se poate organiza hoția cu parafă oficială.

Și în timp ce minerii din Praid se luptă cu lipsa de echipamente sau cu salarii sub 4.000 de lei, directorii din București decid asupra investițiilor în „imagistica turistică” și „strategie de brand”. Brandul? Clientelismul.

Partidele, unite în jaful național

PSD, PNL, UDMR și USR se ceartă teatral în fața camerelor, dar în spatele ușilor închid împreună bugetele și împart funcțiile. Salrom este doar o verigă dintr-un lanț uriaș de companii de stat transformate în pușculițe de partid.

Și să nu ne amăgim: toate partidele sunt responsabile. Toate au numit oameni în consiliile de administrație și toate au întreținut o cultură a nepăsării, a risipei și a imposturii.

Concluzie: România e condusă de un aparat care nu produce, dar încasează

Într-o economie în care statul nu oferă infrastructură, servicii publice decente sau spitale funcționale, aparatul bugetar trăiește la cote de lux. Nu pentru că produce ceva, ci pentru că e protejat politic.

Salrom este imaginea unei Românii în care valoarea muncii a fost înlocuită de valoarea pilei, iar meritul profesional de loialitatea față de partid.

Până nu vor fi eliminate aceste rețele și aceste complicități, România va continua să fie săracă. Nu pentru că nu are resurse, ci pentru că acelea care o conduc nu au rușine.