În România există o categorie specială de indivizi privilegiați: cei care, deși implicați în scandaluri grave, dispar din atenția publică fără să părăsească vreodată pozițiile de influență. Marius Pieleanu, sociologul cu o remarcabilă intuiție pentru direcția din care bate vântul politic, își continuă nestingherit aparițiile televizate, cu o atitudine calmă și o siguranță care sfidează memoria colectivă. Ca și cum nimic compromițător nu i-ar fi umbrit vreodată imaginea publică.
Ana Birchall l-a acuzat deschis de hărțuire. Nu voalat, nu ambiguu – ci explicit, cu citate memorabile: „Aș vrea să te vizualizez epidermic.” Reacția lui? Nici dezmințire, nici indignare. A mai apărut și prin dosarele DIICOT privind rețele de prostituție de lux – dar a ieșit basma curată: doar martor. Martorul ideal, prezent, dar orb.
Cum a reacționat sistemul? Cu brațele deschise. Fără anchetă serioasă. Fără repercusiuni. Fără întrebări în studiouri. Tăcerea e recompensă pentru cei care „livrează” la timp și cum trebuie. Iar Pieleanu livrează: sondaje ajustate la nevoile clientului și analize care spun exact ce trebuie spus – nimic mai mult, nimic mai puțin.
Așa s-a „închis” cazul. Nu prin clarificare. Ci prin clasificare. Nu prin justiție. Ci prin uitare colectivă. În România, cei incomozi nu dispar – doar se reambalează. Se spală de păcate și reapar în costume noi, dacă mai sunt de folos. Pieleanu nu mai e văzut ca un prădător. Nu pentru că faptele s-ar fi schimbat. Ci pentru că imaginea a fost refăcută, atent, de mecanismele puterii.
Și în urmă rămâne doar tăcerea grea a unei societăți care s-a resemnat. Care nu mai întreabă, nu mai cere, nu mai vrea să știe.
