România, țara care și-a cedat viitorul: resursele strategice, date altor state cu acte în regulă

În ultimele trei decenii, România a renunțat la controlul asupra propriilor resurse strategice. Nu în favoarea pieței libere. Nu către investitori privați dinamici, dornici să concureze pe o piață deschisă. Ci direct către alte guverne. Prin companiile lor de stat. Cu documente semnate, parafate și susținute chiar de oficialii noștri. Astăzi, România nu mai deține telecomunicațiile, distribuția de energie electrică sau de gaze naturale. Iar ceea ce a mai rămas – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Transelectrica – e pe cale să fie scos, discret, la vânzare.

Nu e doar o problemă de suveranitate economică. E o chestiune de control național. Pentru că prin aceste rețele curge siguranța energetică a țării. Și, în mod paradoxal, România e singura țară din regiune care și-a „privatizat” infrastructura strategică nu către firme independente, ci către alte state.

Privatizarea românească: un transfer de putere, nu de capital

Romtelecom – astăzi Telekom – a fost prima mare companie predată. A ajuns în mâinile grupului elen OTE, la rândul său deținut de statul grec și, ulterior, de Deutsche Telekom, adică statul german. Rețelele de telefonie fixă, nodurile de comunicații și infrastructura digitală – toate au trecut, încet și tăcut, sub alt control.

Distribuția de energie electrică? Sudul țării aparține Enel – adică statului italian. Gazele? Nordul este la E.ON – Germania. Sudul, la Engie – Franța. În toate aceste cazuri, România nu doar că a vândut, dar a renunțat complet la orice formă de pârghie sau protecție. Fără acțiuni de aur. Fără drept de veto. Fără plafonări ale pachetelor străine. Totul „la cheie”.

Ironia amară? Țările respective nu practică același model. Ba chiar dimpotrivă. Germania, Franța sau Italia au legi care interzic preluarea companiilor strategice de către entități străine. La ei, statul păstrează controlul, chiar și cu 20-30% din acțiuni. La noi, am cedat tot.

Urmează ultima rundă: Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Transelectrica

În plin val de presiuni bugetare și sub pretextul „eficientizării”, guvernul pregătește listarea la bursă a ultimelor companii profitabile din România. Hidroelectrica – cel mai mare producător de energie curată din țară. Nuclearelectrica – pilonul stabilității energetice. Transelectrica – administratorul rețelei naționale de transport al energiei.

Guvernanții jură că „nu se va pierde controlul”. Dar nu există nicio garanție. Niciun plafon de achiziție pentru fondurile de investiții. Niciun drept de veto în caz de preluare mascată. Nimic care să protejeze interesul public în fața capitalului speculativ sau al intereselor geopolitice.

Odată listate fără bariere clare, aceste companii pot fi preluate, bucată cu bucată. Și, la fel ca în trecut, România se va trezi din nou minoritară în propriul sistem energetic.

Modelul românesc: cum să devii chiriaș în propria economie

În Europa, statele protejează infrastructura strategică. Germania a respins preluarea unor firme din energie de către companii chineze. Franța și-a înființat „legea scutului economic”. Italia a creat fonduri speciale pentru protejarea firmelor cheie. România? România a făcut exact invers.

A vândut. A semnat. A renunțat. Iar acum e pe cale să-și cedeze ultimele piese valoroase din economie.

Jurnalistul Dan Bucura descrie perfect absurdul acestei strategii:

„Unic în lume. România nu și-a vândut companiile către privați, ci le-a dat altor state. Cu totul. Cu acțiuni, cu decizie, cu pârghii.”

Și avertizează că ceea ce urmează – vânzarea Hidroelectrica sau Nuclearelectrica – va fi „ultima lovitură economică majoră dată României”. Nu va fi cu scandal. Va fi discret. Prin bursă. Prin fonduri. Prin achiziții tăcute, dar sigure.

„O să scoată tot pe bursă, tot cu pachete. Și vin băieții cu cașcaval și cumpără câte o bucată de 10-15%. Iar statul se va trezi mic, foarte mic. Și fără nicio pârghie.”

România, la finalul unui drum periculos

Nu privatizarea în sine este problema. Ci modul complet lipsit de viziune în care s-a făcut. Fără un plan strategic. Fără protecție. Fără respect pentru interesul național. Am confundat „investițiile” cu abandonul controlului. Am crezut că eficiența vine doar din vânzare. Și am ignorat faptul că alte state au cumpărat tocmai pentru că înțeleg ce înseamnă puterea economică.

Astăzi, România nu mai controlează aproape nimic din rețelele vitale. Iar ce a mai rămas riscă să dispară sub aceeași tăcere birocratică.

Dacă vrem să înțelegem de ce România se simte din ce în ce mai dependentă și mai vulnerabilă, e suficient să ne uităm unde sunt deciziile. Nu la Palatul Victoria. Ci în consilii de administrație din Paris, Berlin sau Roma.

Iar întrebarea reală nu mai este „de ce am vândut?”. Ci „ce mai putem recupera – dacă mai putem ceva?”