România pe urmele Greciei? Înarmarea necontrolată și bugetul record pentru Apărare riscă să ne ducă spre faliment
Decizia politică de a majora bugetul destinat Apărării la 5% din PIB, susținută de Nicușor Dan și alți lideri ai actualei coaliții, marchează o cotitură riscantă în politica economică a României. Într-un moment în care spitalele se prăbușesc, școlile se închid în mediul rural și milioane de cetățeni trăiesc sub pragul sărăciei, această escaladare a cheltuielilor militare seamănă mai degrabă cu un salt în gol decât cu o strategie de apărare coerentă.
Argumentul invocat? Așa-zise „obligații strategice” și „adaptarea la noul context geopolitic”. Însă realitatea, dincolo de discursul oficial, arată o lipsă acută de transparență, o avalanșă de contracte opace cu firme străine și o lipsă totală de planificare pe termen lung. În loc să avem o armată mai eficientă, riscăm să avem doar mai multă datorie, iar ceea ce ni se prezintă ca apărare națională devine, de fapt, un efort economic autodistructiv.
Lecția ignorată a Greciei
Grecii au mai fost pe acest drum. Au crezut că securitatea națională se cumpără cu zeci de miliarde de euro și că statutul de membru NATO înseamnă o competiție a cheltuielilor militare. În anii ’80, Atena cheltuia anual 6,2% din PIB pentru Armată — mai mult decât orice țară occidentală, cu excepția Israelului. Rezultatul? O spirală a îndatorării care a culminat cu falimentul aproape complet al statului.
Doar între 2000 și 2015, Grecia a investit peste 100 de miliarde de euro în armament: tancuri Leopard cumpărate din Germania (peste 850 de bucăți), submarine comandate și plătite fără să fie livrate integral, avioane F-16 americane în valoare de miliarde și fregate modernizate tot de producători străini. Într-o perioadă de doar doi ani, cheltuielile lor militare au depășit costurile organizării Olimpiadei din 2004 — fără a lăsa în urmă nici măcar un stadion, o autostradă sau o linie de metrou în plus.
Ce a rămas? O țară îngenuncheată de datorii de peste 400 de miliarde de euro în 2015, un sistem social prăbușit și o generație întreagă condamnată la austeritate. Toate acestea, în timp ce principalii beneficiari ai contractelor de apărare erau giganți industriali din Germania, Franța și SUA.
România, pe muchia aceluiași cuțit
Prin direcționarea a 5% din PIB către Apărare, România riscă să repete aceleași greșeli. Un procent atât de ridicat înseamnă, în termeni reali, peste 15 miliarde de euro anual, bani care vor fi tăiați inevitabil de la sănătate, educație, infrastructură și dezvoltare rurală. Mai grav, acești bani nu vor alimenta economia locală, ci vor merge aproape exclusiv către corporații militare străine.
Nu se discută despre dezvoltarea unei industrii naționale de apărare, despre creare de locuri de muncă sau despre autonomie tehnologică. În schimb, asistăm la o înarmare haotică, fără un plan coerent, fără o integrare reală în nevoile strategice ale regiunii și fără transparență. Războiul e doar o justificare convenabilă — dar în spatele lui, se conturează o realitate mai cinică: transformarea României într-un client docil al marilor producători de armament din Vest.
Iluzia „securității prin achiziții”
Securitatea unui stat nu se construiește cu tancuri în garaj și avioane în hangar. Se construiește prin încredere între cetățeni și instituții, prin stabilitate economică, printr-un sistem educațional solid, prin spitale funcționale și prin coeziune socială. România, astăzi, nu le are. Iar fără ele, nici cele mai moderne rachete nu pot ține în picioare o națiune.
Este timpul să spunem limpede: o armată puternică nu se face cu bani împrumutați și contracte netransparente, ci cu strategie, responsabilitate și echilibru. Iar dacă vrem să învățăm ceva din istoria recentă a Europei, cazul Greciei este mai mult decât un avertisment — este o oglindă a drumului spre care ne îndreptăm cu pași repezi.
