România se usucă sub actuala guvernare: de ce nu avem irigații, deși avem apă din belșug?

România moare de sete cu Dunărea în curte. Cu râuri, lacuri, baraje și izvoare care traversează toată țara, agricultura românească ajunge, an de an, în genunchi din cauza secetei. Fermierii privesc neputincioși cum culturile se pârjolesc sub soarele nemilos, în timp ce miliarde de metri cubi de apă curg nestingherit spre Marea Neagră.

Întrebarea este simplă și repetitivă, dar rămâne fără răspuns real: de ce nu construiește statul român sisteme de irigații?

Răspunsul nu e tehnic. E politic. Și dureros: pentru că nu vrea. Pentru că nu-i pasă. Pentru că n-aduce voturi.

Cândva aveam. Astăzi avem doar scuze

România a avut, înainte de 1989, unul dintre cele mai extinse sisteme de irigații din Europa de Est: peste 3,2 milioane de hectare irigate. În deceniile postrevoluționare, acest sistem a fost lăsat să ruginească, furat bucată cu bucată, abandonat sau pur și simplu ignorat.

În 2025, mai puțin de 300.000 de hectare beneficiază de irigații funcționale. Asta înseamnă sub 10% din ce aveam cândva.

Nu pentru că nu am avea apă.
Nu pentru că nu am avea terenuri fertile.
Ci pentru că avem o administrație care preferă să stingă crize, nu să prevină dezastrul.

Avem bani pentru festivaluri, nu pentru irigații

În fiecare an, guvernele alocă bani pentru „relansare agricolă”, pentru „sprijin climatic”, pentru „dezvoltare rurală”. Zeci de miliarde de euro au fost disponibile prin fonduri europene și PNRR. Dar când vine vorba de infrastructură reală – canale, pompe, conducte, bazine – apare refrenul bine cunoscut: „nu sunt fonduri”.

În schimb, se găsesc bani pentru:

• borduri schimbate de două ori pe an,
• festivaluri culturale cu bugete de sute de mii de euro,
• „studii de fezabilitate” pentru proiecte care nu încep niciodată,
• panseluțe plantate în noiembrie și refăcute în martie.

Lecția de umilință din Spania, Israel sau Italia

Țări cu climă mult mai aridă decât România – cum e Spania, Israelul sau Italia – au înțeles că fără irigații nu există agricultură durabilă. În Spania, fiecare fermier are rezervor, acces gratuit sau subvenționat la rețeaua de apă și un sistem național de distribuție gestionat de stat.

În Israel, fiecare picătură de apă este reciclabilă și folosită inteligent. În România, fiecare torent de ploaie dispare în canalizare, fiecare râuleț se varsă nefolosit în mare, iar fiecare secetă aduce aceeași reacție oficială: „suntem în evaluare”.

Irigațiile nu sunt decorative. Sunt vitale

Într-o țară unde agricultura are potențial uriaș, irigațiile înseamnă:

• siguranță alimentară,
• exporturi și stabilitate economică,
• locuri de muncă în zonele rurale,
• mai puțină dependență de importuri,
• și mai multă demnitate în fața crizelor climatice.

Dar pentru toate acestea e nevoie de viziune pe termen lung. Iar politica românească trăiește din 4 în 4 ani, din talk-show în talk-show, dintr-o criză artificială în alta.

Când vine seceta, vin și pozele

În fiecare vară, politicienii se pozează pe câmpuri arse de soare, în cizme curate, declarând că „agricultura trebuie sprijinită”. Ce nu spun este că sprijinul real înseamnă irigații, nu plângeri televizate. Că fermierii nu vor ajutoare de urgență, ci infrastructură care să-i ajute să producă fără teamă de secetă.

Irigațiile nu pot fi tăiate de panglică. Nu se văd de pe autostradă. Nu sunt sexy politic.
Dar sunt coloana vertebrală a agriculturii românești. Fără ele, pământul crapă, iar economia rurală moare încet.

Avem apă. Avem nevoie doar de minte și voință

România nu duce lipsă de apă. Are Dunăre, Prut, Siret, Olt, Someș, Mureș – o rețea uriașă de ape curgătoare. Are lacuri, baraje și rezervoare naturale. Ce-i lipsește este o administrație care să le valorifice.

Apa care pleacă nefolosită spre Marea Neagră nu face agricultură. Nu crește grâu. Nu umple hambare. Este risipa supremă, în timp ce fermierii se uită la cer cu disperare.

România nu trebuie să importe grâu, porumb sau cartofi. Trebuie doar să-și ude câmpurile.
Dar pentru asta, trebuie ca statul să-și facă treaba.

Concluzie: Nu seceta e cea mai mare problemă. Ci nepăsarea

În fiecare an, pierdem recolte de miliarde de lei. Pierdem fermieri, pierdem încredere, pierdem șanse. Nu pentru că nu se poate. Ci pentru că nimeni nu vrea cu adevărat.

România nu are o problemă cu apa. Are o problemă cu conducerea.