Acum 18 ani, în România se nășteau aproape 250.000 de copii. Astăzi, doar aproximativ 80.000 dintre ei reușesc să promoveze examenul de Bacalaureat. Asta înseamnă că doar unul din trei a ajuns să treacă cu bine de acest prag esențial pentru o minimă calificare profesională. Restul s-au pierdut pe drum – în sărăcie, în abandon școlar, în analfabetism funcțional sau în nepăsarea unui sistem bolnav.
Este o realitate dură și un semnal de alarmă pentru o societate care pare că și-a abandonat propriii copii. Sistemul de educație din România eșuează nu din lipsă de promisiuni, ci din lipsă de voință, competență și responsabilitate. Reforma a devenit un cuvânt gol, repetat mecanic de miniștri care vin și pleacă fără să lase nimic în urmă, în afară de haos.
În tot acest timp, profesorii sunt tot mai demoralizați, sufocați de birocrație și subfinanțare. Programa rămâne ruptă de realitate, gândită parcă într-un laborator izolat de lumea în care trăim. Părinții sunt forțați să bage mâna în buzunar pentru meditații, ca să compenseze ceea ce școala nu oferă. Iar statul? Statul tace și se spală pe mâini. Nu construiește școli, nu modernizează, nu sprijină dascălii, nu adaptează educația la nevoile vremii.
Tragedia nu e doar statistică. Tragedia este că o generație întreagă își pierde viitorul, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu are cu ce. Când doar o treime dintr-o generație ajunge să ia Bacalaureatul, nu mai vorbim despre excepții sau cazuri izolate. Vorbim despre prăbușire. Despre o Românie care își lasă copiii în urmă și nu se uită nici măcar înapoi.
Iar cea mai gravă formă de faliment nu e cel economic. E cel moral. Iar România, din păcate, pare că se obișnuiește cu el.
