Ne-au speriat că dacă vin suveraniștii la putere crește euro. Au venit „pro-europenii”, dar euro nu a mai scăzut

Ni s-a promis modernizare. Ni s-a spus că vin vremuri „europene”, că „experții” vor schimba fața țării, că „reformele dureroase” sunt cheia către prosperitate. Dar ce vedem, de fapt? O economie care se clatină, prețuri care sar în aer și un guvern care pare mai preocupat de aplauzele de la Bruxelles decât de viața reală a românului.

De la instalarea noii puteri, auto-declarată „progresistă și europeană”, inflația s-a lipit de buzunarele oamenilor ca o taxă neoficială. Orice drum la supermarket devine o aventură în jungla cifrelor crescute, iar salariul pare că dispare din cont înainte să apuci să spui „coșul minim de consum”.

Ni se repetă obsesiv că „austeritatea e necesară”, că „povara e temporară”, că „piețele vor reacționa pozitiv”. Ce piețe? Unde e reacția pozitivă? Singurele reacții clare sunt ale oamenilor: nemulțumire, frustrare și disperare. Între timp, „experții” de la butoane dau vina pe „contextul internațional”, pe „moștenirea grea” și, eventual, pe contribuabili.

Dar realitatea nu iartă. Inflația a devenit cronica unui eșec previzibil: atunci când conduci o țară după indicații de afară și ignori prioritățile de acasă, prețul îl plătesc cei mulți. Iar ceea ce se întâmplă nu e o simplă coincidență – e rezultatul direct al unui sistem care a înlocuit suveranitatea cu directive, și bunul simț cu obediența.

Unde sunt reformele adevărate? Unde sunt promisiunile de „viață mai bună”? Se pare că tot ce s-a reformat a fost speranța românului că mai are un viitor în țara lui.

Poate că pentru elitele „reformiste” lucrurile merg bine – conturile cresc, contractele curg, iar funcțiile se învârt între aceiași. Dar pentru omul simplu, „reforma” a însemnat un singur lucru: traiul decent devine un lux.

Inflația nu mai pleacă, pentru că încrederea reală – nu cea de pe panourile publicitare – s-a evaporat. Și fără încredere, niciun sistem nu stă în picioare, indiferent câte aprobări primește din afară.

Coincidență? Nu. E prețul plătit pentru că am confundat propaganda cu progresul.