În vinerea mare

Gândul trebuie să ne fie la sacrificiu. Pentru că Fiul Omului a ales să se sacrifice pentru păcatele noastre. Iar vocile, care s-au opus sacrificării Lui, au fost puține și timide. Masa l-a sacrificat fără rețineri.

Și puține lucruri s-au schimbat de atunci. Și acum, ca și atunci, ni-l dorim pe Barrabas.

Și acum, ca și atunci, strigăm: „Răstignește-L! Răstignește-L!”

Nu, nu voi vorbi despre faptul că bisericile ne-au fost închise. Nici nu voi vorbi despre faptul că demnitatea rugăciunii în casa Domnului ne-a fost răpită, în schimb înjosirea înghesuirii la munci bazale ne este asigurată.

Voi vorbi despre felul și ușurința cu care continuăm să îi oferim pe semenii noștri drept sacrificiu în schimbul binelui nostru. Și acum, ca și acum aproape 2000 de ani, ne împingem semenii înainte, sperând ca astfel, viața sau poate chiar numai confortul nostru să fie salvat.

În aceste zile îi oferim pe medici, pe asistente, pe infirmiere, pe șoferii de ambulanță sau brancardieri spre sacrificare. Le fluturăm un „jurământ hipocratic” prin fața ochilor, jurământ, pe care noi înșine nu l-am citit, încercând să ne distragem atenția în timp ce îi aruncăm în foc.

Faptul că mulți intră în contact cu pacienți infectați de această boală extrem de contagioasă fără combinezoane de protecție, fără măști adecvate, fără dezinfectanți suficienți, fără circuite, fără proceduri sau protocoale nu ne interesează. Nu suntem noi acolo.

Faptul că unii dintre ei, după ce au fost expuși acestor pacienți trebuie să își petreacă două săptămâni sau chiar mai mult departe de familie, în condiții deseori inadecvate, cu o alimentație deseori inadecvată, suferind nu numai de pe urma presiunii din mediul profesional, ci și de pe urma distanței de cei dragi nu ne interesează. Noi nu suntem acolo.

Faptul că unii dintre ei trăiesc cu teama permanentă că își infectează familia, pentru că intră în contact cu pacienți, care nu sunt încă testați sau care sunt asimptomatici este doar teama lor. Pe noi nu ne interesează. Nu suntem acolo.

Dar ne grăbim să aplaudăm „eforturile” autorităților, ne grăbim să le găsim scuze managerilor incompetenți sau corupți. Pentru că Barrabas este al nostru!

Nu doresc să intru în mai multe detalii legate de dezastrul managerial de la noi. Oricum scriu destul despre asta.

Vreau să vă rog însă două lucruri: gândiți-vă în aceste zile, la cei, care se sacrifică voluntar pentru binele vostru și rugați-vă pentru ei și cei dragi lor.