Gheorghe Piperea, europarlamentar AUR: Întreprinderile publice – între colaps, tăcere politică și privatizare mascată. Cazul Metrorex

România se apropie de o nouă etapă a disoluției economiei naționale, una în care întreprinderile publice sunt lăsate intenționat să se scufunde, pentru a justifica, în final, o privatizare forțată a infrastructurilor strategice. Cazul Metrorex este emblematic: o companie vitală pentru transportul urban, împinsă la marginea colapsului de neglijență politică, lipsă de asumare și presiuni externe.

Deși pierderile au devenit cronice – în 2023 Metrorex raporta un deficit de 190 milioane lei – nicio măsură reală nu a fost luată. Ministerul Transporturilor, unicul acționar, a convocat adunarea generală pentru a decide dizolvarea sau reîntregirea capitalului, dar a ales, practic, să nu aleagă nimic. S-a preferat menținerea în stare de vulnerabilitate maximă. De ce? Pentru că o companie aflată în dezechilibru e mai ușor de cedat.

Insolvența – soluția ignorată

Contrar percepției publice, insolvența nu înseamnă faliment. Este o procedură de reorganizare judiciară, legală, care oferă companiilor șansa de a fi salvate, nu lichidate. Metrorex, ca și alte întreprinderi publice, ar putea beneficia de acest mecanism pentru a stopa risipa și pentru a-și proteja patrimoniul – unul esențial pentru București și România. Cu un plan serios de reorganizare, susținut de o voință politică clară, compania ar putea deveni nu doar viabilă, ci chiar performantă.

Dar pentru asta ar fi nevoie de un lucru rar în administrația centrală: curajul de a recunoaște că actualul model a eșuat.

Captivitatea economică și scenariul privatizării prin datorie

Cea mai mare amenințare o reprezintă presiunile externe. Alstom – companie franceză aflată ea însăși în insolvență în țara de origine – a cerut insolvența Metrorex pentru o creanță de 125 de milioane de lei. Este o situație paradoxală: România se pregătește, în tăcere, să-și transfere metroul către o firmă care nu ar putea gestiona nici propria sa criză fără sprijin de stat. Și să nu uităm: ajutoarele de stat sunt interzise companiilor românești, dar permise celor vest-europene. Dublu standard? Evident.

Mă tem că se pregătește o „dare în plată” mascată – Metrorex oferit direct sau indirect către Alstom, pentru stingerea datoriei. Fără salariații „incomozi”, fără sindicate, fără răspundere politică. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, francezii vor controla nu doar metroul, ci și rețelele de gaze, apa, canalizarea. Totul, în numele unei „eficiențe” care nu are nicio legătură cu interesul național.

Managementul – problema ignorată

Să nu ne amăgim: problema nu sunt salariații. Problema sunt „managerii specialiști” puși politic, fără viziune, fără planuri, dar cu relații. Căpușele din contracte, directorii pe linie de partid și consiliile de administrație cu indemnizații grase, dar fără responsabilitate. Aceștia sunt adevărații vinovați pentru găurile din buget și pentru lipsa reformelor.

Un sac fără fund, dar cu potențial imens

Metrorex transportă milioane de pasageri anual. Este un serviciu public esențial. Dar în loc să coasem sacul de bani din care se scurg constant resurse, guvernanții îl lasă să fie sfâșiat de interese private. În loc să închidem robinetele corupției și ale clientelismului, ne prefacem că nu există nicio soluție și împingem compania spre eșafod.

Ce este de făcut

➡️ Reorganizarea prin insolvență judiciară, ca măsură legală și transparentă de salvare.
➡️ Stoparea privatizării mascate, prin dare în plată sau cedări ascunse de active.
➡️ Curățarea managementului politic, a sinecurilor și a contractelor „cu dedicație”.
➡️ Deblocarea investițiilor prin reîntregirea capitalului social, nu prin faliment.
➡️ Reanalizarea datoriilor istorice, printr-o negociere echitabilă și aplicarea principiului proporționalității față de creditori, inclusiv fiscul.

România nu mai are luxul de a-și ceda, pe tăcute, infrastructura vitală. Ca europarlamentar și avocat specializat în drept comercial și insolvență, reafirm ceea ce spun de ani de zile: fără voință politică reală, fără asumare și fără rupturi clare de sistemul păgubos al ultimelor decenii, vom ajunge o țară fără control asupra propriilor servicii publice.

Privatizarea nu este soluția. Este abdicarea de la suveranitate economică.