România, țara unde apa e un lux pentru cei săraci: între monopoluri locale, infrastructură slabă și nepăsarea statului
Într-o țară cu munți, izvoare și resurse naturale generoase, România pare incapabilă să transforme una dintre cele mai elementare resurse – apa – într-un serviciu de bază accesibil, sigur și eficient pentru toți cetățenii. Paradoxul este total: deși avem apă din belșug, o plătim mai scump decât în state mai sărace, o consumăm cu teamă și ne bazăm tot mai mult pe apă îmbuteliată, vândută pe marje generoase de companii private.
Apă îmbuteliată – mai scumpă decât în Africa de Nord
Datele vorbesc de la sine: o sticlă de 1,5 litri de apă plată costă, în medie, 0,82 dolari în România (aproximativ 4 lei). În Maroc, unde salariul mediu este sub 300 de euro, aceeași cantitate de apă costă doar 0,50 dolari (circa 2,5 lei). Cum se explică această diferență? Cu greu.
România are acces teoretic la o rețea naturală de ape subterane și izvoare montane care ar putea asigura necesarul intern fără costuri ridicate. În practică, românii plătesc prețuri occidentale pentru apă îmbuteliată, deși veniturile sunt est-europene sau mai rău.
Apa de la robinet – ieftină pe hârtie, nesigură în realitate
La nivelul Uniunii Europene, România figurează ca având unele dintre cele mai mici tarife la apa de la rețea: ~1 euro pe metru cub (1.000 litri). Însă această „ieftinătate” statistică ascunde realități dure:
- Calitatea serviciilor este precară: în multe orașe, apa de la robinet are gust, miros sau culoare îndoielnică.
- Infrastructura este subdezvoltată: peste 40% din locuințele din mediul rural nu sunt conectate la o rețea de apă curentă.
- Populația nu are încredere în sistem: milioane de români evită să bea apă de la robinet, în ciuda costurilor mari pentru apa îmbuteliată.
Cine profită? Nu cetățeanul
Piața apei este o ilustrare perfectă a disfuncționalităților sistemice din România. Trei actori principali controlează acest sector și profită:
- Multinaționalele – care vând apă îmbuteliată scump, într-o țară unde oamenii o cumpără nu din snobism, ci din lipsă de opțiuni sigure.
- Furnizorii locali – regiile de apă care operează ca monopoluri, cu tarife reglementate, dar fără investiții vizibile și cu servicii de calitate mediocră.
- Statul român – care mimează investițiile, raportează „progrese” la Bruxelles, dar nu reușește nici după decenii să conecteze satele la apă potabilă și canalizare.
România – apă avem, dar nu pentru toți
Este inacceptabil ca într-o țară membră a Uniunii Europene, în anul 2025, accesul la apă potabilă să nu fie garantat tuturor cetățenilor. Fântânile neprotejate, cisternele improvizate și lipsa canalizării sunt realități de zi cu zi pentru milioane de români.
În același timp, în orașe, familiile cheltuie sume considerabile pe apă îmbuteliată din cauza lipsei de încredere în rețeaua publică. E un sistem care penalizează tocmai pe cei cu venituri mici – pentru care apa devine nu doar o necesitate, ci un lux lunar.
Ce spune Bruxelles-ul? Ce face Bucureștiul?
Uniunea Europeană vorbește frumos despre sustenabilitate, drepturi fundamentale și egalitate de șanse. Dar România rămâne, la propriu, setoasă de infrastructură și lipsită de un plan coerent pentru acces universal la apă curată.
În loc să vedem reforme, vedem statistici cosmetizate, proiecte blocate și fonduri europene cheltuite fără impact vizibil. Nimeni nu cere socoteală companiilor de apă, iar statul pare mai interesat de rapoarte pentru Bruxelles decât de sănătatea propriilor cetățeni.
Concluzie: un sistem care taxează neputința
România este țara în care apa e scumpă nu pentru că lipsește, ci pentru că sistemul care ar trebui s-o distribuie este defect, corupt și lipsit de viziune. Plătim scump pentru incompetență, birocrație și ignoranță. Și, mai grav, plătim cu sănătatea.
Când un marocan cu venit de trei ori mai mic își permite apă îmbuteliată mai ieftină decât un român, ar trebui să fie clar: problema nu este lipsa resurselor, ci lipsa de grijă a statului față de propriii cetățeni.
