Fiecare om este suma deciziilor şi alegerilor pe care le face în viaţă. Însă destinul colectiv al unui popor este în mare parte trasat de deciziile pe care conducătorii le iau în numele său. Iar conducătorul care a luat unele dintre cele mai importante decizii în numele românilor în cel de-al Doilea Război Mondial a fost Ion Antonescu, cel care a condus România timp de patru ani, din 4 septembrie 1940 până la 23 august 1944.
La câteva zile după a doua pierdere teritorială suferită de România în vara anului 1940 – Transilvania de Nord, la 30 august – generalul Ion Antonescu îl determina pe Regele Carol al II-lea să cedeze tronul României fiului său, Mihai, pe care îl forţa să-l numească prim-ministru, la data de 4 septembrie 1940. Antonescu s-a autoproclamat „Conducător al Statului”, funcţie creată pe loc şi aproximativ echivalentă celei de Führer pe care Adolf Hitler şi-o arogase în Germania cu şapte ani mai devreme. Dacă Hitler dobândise controlul absolut al Germaniei cumulând puterile funcţiei de cancelar cu ale celei de preşedinte, Antonescu se mărginise la a reduce Casa Regală la un rol formal, pentru a concentra aproape toată puterea de stat în mâinile sale.
Sub conducerea lui Antonescu şi sub presiunea Germaniei, România ceda încă un teritoriu în septembrie 1940 – Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra – către Bulgaria. Ceea ce nu l-a împiedicat în acea lună se se autoavanseze în grad la general de corp de armată; în februarie 1941 s-a autopromovat general de armată. Însă Ion Antonescu rămâne în istorie drept cel care a decis intrarea Armatei Române în al Doilea Război Mondial în iunie 1941 de partea Germaniei şi Italiei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că României îi vor fi retrocedate Basarabia şi Transilvania de Nord.
Recâştigarea Basarabiei pe cale militară a fost rapidă şi relativ uşoară, prilej cu care s-a avansat singur în funcţia de mareşal. Dacă Antonescu ar fi avut inspiraţia să oprească trupele româneşti pe linia Nistrului şi să se limiteze la a recupera teritoriile cedate în iunie 1940, probabil că soarta României ar fi fost diferită. Numai că Hitler l-a convins pe Antonescu să trimită Armata Română într-o aventură pentru care nu era pregătită – în interiorul Uniunii Sovietice – şi să poarte un război care nu era al său. Chiar şi după sfârşitul dezastruos al acestei aventuri şi pierderea obiectivului legitim (Basarabia şi nordul Bucovinei) pentru care România a intrat în război,
