În fiecare vară, facultățile din România își deschid larg porțile, promițând cariere, succes și viitor. Iar tinerii vin, sperând, muncind, împrumutând bani pentru taxe și cămine, convinși că educația este drumul către o viață mai bună. Doar că, în tot acest peisaj, lipsește ceva esențial: locul de muncă de la capătul drumului.
Statul român continuă să formeze mii de specialiști în domenii pentru care nu există cerere. Filosofie, Sociologie, Antropologie, Geografie, Design grafic sau chiar Contabilitate — toate sunt domenii în care tinerii ies anual cu diplomele în mână… și fără nicio ușă deschisă.
E o farsă de sistem. Un mecanism de autosusținere academică, rupt complet de realitatea economică. Pentru fiecare absolvent de IT sau Medicină care își găsește rapid un job, există alți zece absolvenți de științe sociale care rătăcesc ani de zile între șomaj, joburi prost plătite și emigrare.
Educație fără economie înseamnă eșec.
Și în România, acest eșec a devenit normă.
Tineri pregătiți pentru piețe de muncă care nu există
Realitatea statistică e implacabilă. România produce în fiecare an mii de specialiști în domenii pe care economia le ignoră. Firmele nu angajează. Instituțiile publice nu investesc. Proiectele de cercetare sunt puține și subfinanțate.
Cum e posibil ca statul să finanțeze anual mii de locuri la Filosofie, Științe Politice, Istorie sau Sociologie, în condițiile în care nu există infrastructură publică pentru a integra acești oameni în viața profesională a țării? Cum poate o țară să vorbească despre „investiție în educație” când 40% dintre studenți abandonează studiile, iar alți 30% lucrează în alt domeniu decât cel studiat?
Adevărul este simplu și dureros: România nu are un plan pentru tinerii ei. Îi educă, îi formează, apoi îi lasă de izbeliște.
Statul produce vise, dar nu le susține
„Am terminat Antropologia. Mi-am dorit să lucrez în cercetare, să fac proiecte sociale. Am ajuns operator la un call-center”, spune Mara, o absolventă din București. Povestea ei nu este excepția, ci regula.
Într-o economie cu priorități înguste, unde totul gravitează în jurul IT-ului, medicinei și construcțiilor, restul domeniilor sunt abandonate. Fără fonduri, fără proiecte, fără politici de integrare. Nu pentru că n-ar fi utile, ci pentru că nu sunt „profitabile” pe termen scurt.
Așa se nasc generații de tineri care învață despre umanitate, cultură, gândire critică și inovație socială… și ajung să-și vândă timpul pe salarii minime, în meserii care nu cer diplomă, ci doar rezistență psihică.
Vina nu e doar a tinerilor. Ci a unui stat care n-are viziune
Este ușor să arăți cu degetul spre tineri și să le spui că „au ales greșit”. Dar cine le-a dat alternative reale? Cine a explicat, cu onestitate, că multe dintre specializările din oferta universitară nu duc nicăieri în România? Cine a gândit o corelare între numărul de locuri la admitere și nevoile reale ale pieței muncii?
Răspunsul e simplu: nimeni.
În loc să reformeze învățământul superior, politicienii aleg să-l mențină pe pilot automat. Să finanțeze zeci de mii de locuri fără nicio legătură cu economia reală, doar pentru a „raporta” că sprijină educația. În realitate, îl sprijină doar pe hârtie. În fapt, îl abandonează cu fiecare tânăr care termină o facultate și își găsește primul job… la fast-food.
Ce rămâne după patru ani de studii?
Pentru mulți, doar o diplomă care prinde praf. Sau o valiză spre străinătate. Acolo unde statul român nu mai trebuie să ofere soluții. Acolo unde altcineva preia ceea ce România a pregătit, dar n-a știut să folosească.
Tinerii nu cer imposibilul. Cer o șansă reală. Cer ca în spatele unei alegeri vocaționale să existe și o strategie națională. Cer ca educația să nu mai fie doar o etapă abstractă, ci un pod către o viață demnă.
Dar până când asta nu se va întâmpla, România va rămâne ceea ce este deja: o fabrică de diplome fără viitor.
