La prima vedere, Bihorul pare un exemplu de urmat: organigrame „optimizate”, personal redus, cheltuieli în scădere – exact ce cere Guvernul. Dar dincolo de raportările perfecte, realitatea spune o altă poveste. Posturile eliminate din primării nu au dispărut, ci s-au mutat la Asociația Comunelor din România (ACoR) – filiala Bihor. O structură paralelă, umflată spectaculos: de la 45 de angajați în 2019, la peste 90 în 2025. Iar banii publici continuă să curgă, dar sub formă de „servicii prestate”, nu salarii.
Practic, primarii din Bihor au reinventat birocrația, dar cu mai puțin control și mai multă opacitate. Ce nu mai apare în statul de plată, se regăsește în facturile lunare către ACoR. Comuna Hidișelu de Sus, de pildă, plătește 63.500 de lei lunar pentru nouă persoane, teoretic „independente”. Mădăras virează peste 50.000 de lei pentru patru-cinci oameni, iar Avram Iancu alți 36.000 lei. Aceiași oameni, aceeași muncă, doar că mutată într-un sistem paravan care maschează realitatea.
Asociația – noul stat paralel
Problema nu e doar etică, ci și structurală. ACoR Bihor gestionează bani publici, dar scapă de controlul riguros al Curții de Conturi, fiind o entitate considerată de utilitate publică, nu instituție de stat. Rezultatul? Milioane de lei cheltuite anual, fără audituri serioase și cu o transparență minimă. Mai grav: printre angajați figurează persoane cu dosare penale, unii condamnați pentru fapte de corupție, care acum „consiliază”, „auditează” sau coordonează proiecte cu fonduri publice.
Reformă pe hârtie, sinecuri în practică
Primarii se apără spunând că altfel „nu pot funcționa”, dar această justificare e o recunoaștere a eșecului politicii guvernamentale: o „reformă” care blochează posturi esențiale, dar lasă loc pentru clientela politică, reangajată prin ușa din dos. De fapt, costurile cresc, controlul scade, iar promisiunile de eficiență administrativă se transformă într-un joc de umbre.
Un model de fentat statul – care riscă să devină regulă
Acolo unde Bucureștiul se laudă cu cifre frumoase și tăieri de cheltuieli, pe teren vedem adaptări toxice: reforma e doar o fațadă, iar „disciplina bugetară” e dublată de artificii contabile și scheme de evitare a legii. Bihorul, promovat ca exemplu de austeritate reușită, devine un caz-școală de cum se poate păstra exact același sistem, doar că mai greu de controlat.
Concluzia? Avem o reformă care arată bine în tabele Excel, dar în realitate a creat o nouă castă de funcționari protejați și mai netransparenți. Și, cel mai probabil, „modelul Bihor” nu e singular – ci doar cel mai vizibil.
