Tăcerea statului român, cumpărată cu doar 5,7 de milioane de euro. Cum am rămas și fără tezaurul dacic

Într-o tăcere vinovată care durează de peste șase luni, statul român alege să încaseze 5,7 milioane de euro în schimbul a ceea ce nu are preț: artefacte unice, simboluri ale identității geto-dacice, pierdute într-un muzeu olandez anonim. Coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice de aur dispar fără urmă, iar România oficială reacționează cu un gest birocratic de o superficialitate revoltătoare: acceptă banii de asigurare, fără ca vreo autoritate să răspundă pentru această catastrofă culturală.

Un furt anunțat prin tăcere și nepăsare

Coiful de la Coțofenești – o capodoperă a civilizației dacice, cu o valoare istorică și artistică imposibil de convertit în sume de bani – alături de trei brățări din aur masiv, a fost expus în Olanda, în condiții de securitate inacceptabile. Rezultatul? Artefactele dispar în neant, anchetele se blochează, iar responsabilii din România sunt complet absenți.

În loc să mobilizeze resurse pentru recuperarea pieselor, să ceară explicații și demisii, statul român se mulțumește să activeze o poliță de asigurare internațională. Nicio urmă de strategie, nicio presiune publică, niciun semn că aceste bunuri neprețuite mai sunt căutate cu adevărat. Aparent, pentru Guvern, patrimoniul național valorează exact cât scrie pe hârtie: 5,7 milioane de euro. Și niciun cent în plus.

Fără demisii, fără rușine, fără memorie

Într-o țară cu instituții normale, un asemenea dezastru ar fi dus la demisii imediate, audieri parlamentare și anchete administrative. În România, Ministerul Culturii tace. Muzeul Național de Istorie semnează documente și se spală pe mâini. Iar restul autorităților – de la diplomați până la funcționari de rang înalt – par mai interesați de liniștea propriei cariere decât de recuperarea unui fragment vital din istoria noastră.

De fapt, cea mai mare tragedie nu e pierderea fizică a obiectelor, ci pasivitatea colectivă cu care e tratată această pierdere. Coiful de la Coțofenești nu este doar un obiect de aur – este un simbol, o lecție de istorie bătută în metal, o fereastră spre o epocă de măreție. Iar statul român a închis această fereastră cu o ștampilă pe o poliță de asigurare.

Compensație financiară pentru o amnezie națională

Ceea ce scandalizează nu este doar valoarea modestă a despăgubirii – ci faptul că ea a devenit pretextul perfect pentru a închide dosarul, pentru a merge mai departe, pentru a nu mai vorbi despre responsabilități. Un furt internațional de artefacte dacice devine, în România anului 2025, doar un „incident asigurat”. Nimeni nu este tras la răspundere. Nimeni nu răspunde cu funcția. Nimeni nu cere socoteală pentru decizia iresponsabilă de a trimite un tezaur național într-un muzeu slab securizat dintr-o țară străină.

„5,7 milioane – atât valorează, se pare, istoria noastră”, spune jurnalistul Dan Bucura, într-o critică tăioasă. Și are dreptate. Pentru că atunci când statul nu mai luptă pentru patrimoniul său, când nu mai există durere în fața pierderii, totul devine monetizabil. Chiar și sufletul unui popor.

Statul care-și pierde trecutul nu are viitor

România nu a pierdut doar câteva obiecte – a pierdut o parte din sine. Și o face cu seninătate, cu tăcere, cu o indiferență care doare mai mult decât furtul în sine. Într-o epocă în care alte națiuni cheltuiesc miliarde pentru recuperarea patrimoniului, România încasează o sumă modestă și închide ochii. Pentru că e mai comod. Pentru că asumarea doare. Pentru că, în esență, suntem conduși de oameni care nu simt nimic față de ce reprezintă aceste simboluri.

În lipsa unei reacții ferme, a unei anchete transparente și a unui efort real de recuperare, România nu doar că își pierde tezaurul, ci își pierde și demnitatea. Iar când identitatea națională este tratată ca o simplă pagubă asigurată, nu mai vorbim despre un accident cultural, ci despre o renunțare rușinoasă.