Pe 19 august s-a născut marele compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog George Enescu, unul dintre cei mai proeminenți muzicieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX.
Enescu s-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-Vârnav din județul Botoșani. Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său. A fost al 12-lea copil al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți unsprezece frați ai săi murind la vârste foarte fragede.
În 1884, după stabilirea la Cracalia, Botoșani, a părinților săi, Enescu va studia pianul și își va confecționa singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani primește o vioară și începe să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.
La cinci ani compune o primă lucrare, Țara Românească, operă pentru vioară și pian.
În 1886, viitorul artist îl întâlnește pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iași, care îi va îndruma primii pași în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această întâlnire, mărturisea, într-un interviu acordat preotului Hodoroabă, în ziarul ieșean Opinia, din 21 martie 1927: „…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note”.
În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu se înscrie la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. va învăța și își va fixa elementele de bază ale studiului instrumentului care îl va face cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum și tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.
Din această perioadă datează și primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii „Bösendorfer” din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afișul din 26 ianuarie 1892, numele său figura cu „Faust-Fantasie”, de Pablo de Sarasate, o piesă considerată mai mult de efect tehnic decât componistic.
Surprinzătoarea polivalență a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit „un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești.
Prima ieșire în afara Conservatorului a micului virtuoz a venit la 13 aprilie 1892, odată cu concertul „Fantasie”, de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea micului violonist se va produce însă o săptămână mai târziu, când îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez, Fritz Strauss, interpretând strălucit un „Capriciu”, de H. Vieuxtemps.
În 1894, considerat ultimul an „vienez”, în cadrul unui concert de binefacere, Enescu a interpretat prima parte din „Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor”, al lui F. Mendelssohn-Bartholdy. A fost din nou menționat elogios de către cronicari. Astfel, perioada din „orașul muzicii” se încheie triumfător pentru Enescu, el cunoscând aici succesul ca interpret. Întâlnirile cu marii virtuozi și cu principalele formații europene în sălile de concert l-au îmbogățit cu noi experiențe legate de actul artistic.
Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici își va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeștri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziție), M.P.J. Marsick (vioară).
La Paris, tânărul artist își impresionează profesorii, colegii și criticii muzicali. La 14 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca și la pian și era autorul mai multor „uverturi”. A fondat, tot aici, un „Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde „George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier și Fritz Schneider, pe care le-a și condus.
În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viața artistică a lui George Enescu. Un moment excepțional nu numai pentru biografia sa, ci și pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept „confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”. Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră Poema română, compusă la 17 ani, este executată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes.
Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziții: „Poema română” (1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieții rustice, cele două „Rapsodii” (1901-1902) pe teme naționale românești, „Suita nr.1 pentru de orchestră” (1903), „Simfonie” (1905). Alături de acestea, creația sa muzicală se va împlini și cu alte lucrări pentru orchestră: „Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, „Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, „Uvertura pentru concert”, „Uvertura triumfală”; concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră; poemul simfonic „Vox Maris”; trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, „Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele „La Vission de Saul”, „L’Aurore” și lieduri).
Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creația simfonică, a fost marcat de „Rapsodiile române” (1901 și 1902), prin acestea contribuția sa artistică în secolul XX fiind de necontestat. În țară, prima audiție a „Rapsodiei române nr. 1 în la major” a avut loc, la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra „Philarmonia” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost auzită, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică Santa Cecilia.
Opera „Oedipe” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-lea.
„Oedipe” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.
Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaționale: Premiul de compoziție Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista „Candide” din Paris, în 1933.
Creația sa componistică abordează aproape toate formele și genurile muzicale. Prin lucrările sale, a reușit sinteza între tradiția muzicală orientală, unde este inclusă și cea arhaică populară românească, și cultura muzicală europeană. Muzica populară, auzită în tinerețe mai întâi de la lăutari vestiți, apoi prin cunoașterea directă, a constituit întotdeauna pentru George Enescu un foarte bun aluat din care și-a plămădit operele. El a rămas atașat și interesat de arta „lăutarului”, de repertoriul lui și mai ales de… doină.
Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist și dirijor. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, declara artistul.
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului.
În țară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din București, la 1 martie 1898, iar în 1921, la 8 decembrie, a dirijat „Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică „George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.
Turneele întreprinse în străinătate, în Europa și SUA, aveau să-i aducă faima mondială. Remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internațional, creațiile unor compatrioți ai săi, atrăgând astfel atenția asupra tinerei școli muzicale românești.
Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei componistice românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție „George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară.
